27 decembrie 2010
22 decembrie 2010
Mulţumesc la fel
 |
| Sursa foto: Ionut Iancu |
- Înainte de Încălzirea Globală, peste Israel ningea de rupea.
- Iisus a avut mare noroc că s-a născut chiar de Sărbători.
- Iisus a fost un copil rău, la care n-a venit niciodată Moş Crăciun.
Beţi şi vă veseliţi, că mâine-poimâine moare.
17 decembrie 2010
Primul an de an sabatic
Stau pe malul mării cu acea mină tristă şi posacă pe care o am atunci când stau. Peştişorul de aur încalecă valul şi se aşează pe un şezlong de plastic, la doi metri în stânga mea.- Ce faci?
- mmm
- Eşti fericit?
- mmm.
- Zi mai tare, că nu te aud.
- MMM!
Peştişorul sare de pe şezlong şi începe să se tăvălească isteric prin nisip, aşa cum face orice părinte care-a sacrificat totul pentru odrasla sa, ajunsă acum la vârsta nerecunoscătoare a maturităţii. Peştişorul urlă aşa cum numai peştişorii ajunşi la capătul răbdărilor pot s-o facă.
- Ce nu ţi-am dat eu ţie, mă? Ce nu ţi-am dat?...
- Mi-ai dat, mi-ai dat, merci.
- Mă, băiatule. Ai vrut să ai bani să pleci în an sabatic. Ţi-am dat?
- Mi-ai dat.
- Ai vrut casă pe plajă, să stai în hamac, să asculţi valurile mării şi mierlele cum cântă, să-ţi coloreze fluturii ziua şi să-ţi lumineze licuricii nopţile?
- Frumos spus. Da, mi-ai dat.
- Şi de ce n-ai stat, mă, în hamac? De ce-ai batjocorit licuricii?
- Îţi spun mai încolo.
- Şi de ce te-ai mutat în junglă?
- Mai încolo.
Acum, fie vorba între noi, peştişorul o nimerise cu Prima Casă. Aproape de plaja albă, dar ferită de musonii cenuşii, înconjurată de flori şi ierburi aromate, prevăzută cu electricitate, apă caldă şi internet incluse într-un preţ aproape promoţional. Iar în dreptul casei, fix pe plajă, un beach bar, care visam că într-o zi...
- ...va fi al tău! îmi luă peştişorul vorba din gură. Ai vrut să fie barul tău, să-i dai tu nume, să faci cocktailuri fiţoase, să pui muzică de-a ta, să organizezi petreceri, să cunoşti oameni, să câştigi un ban şi s-o arzi boem. Să nu negi, că scot înregistrarea.
- Nu neg.
- Şi de ce nu l-ai primit?
Peştişorul eliberase barul de fostul chiriaş, îmi făcuse cunoştinţă cu proprietarul şi-mi obţinuse o chirie de 200 de euro pe lună. Pe lângă asta, mă scăpase de o mulţime de hârtii, printre care şi licenţa de comercializare a alcoolului şi de taxele aferente către stat. Peştişorul ştie să se descurce. E un tip alunecos. Ţi-l recomand.
N-am luat barul. L-au închiriat alţii, au dat petrecere de deschidere, au avut primii clienţi care s-au dovedit a fi şi ultimii. 6 luni mai târziu dădeau faliment, iar eu mă plictisisem deja de noua casă din junglă, abia construită, mai frumoasă decât aia de pe plajă. Poate cea mai frumoasă din tot satul, la aceiaşi bani.
- Te-ai mutat, ai plătit chiria pe trei luni şi ai plecat de nebun pe motoreta aia cu trei picioare. De care tot eu m-am ocupat s-o iei ieftin şi să-ţi iasă actele la timp.
- Peşty, am plecat pentru proiectul pe care mi l-ai găsit.
- Proiect, da, a vrut conaşul proiect! Eu iţi aranjez cel mai tare an sabatic şi tu vrei proiecte!
Aşa e, săracul peştişor de aur - Peşty - îmi indeplinise şi dorinţa de a fi plătit ca să scriu despre locurile frumoase pe care le descopăr. Era planul meu de carieră. Sigur, cariera nu are ce să caute în meniul unui sabatic, dar începusem să mă gândesc şi la bani. Viaţa mea suna ca un cântec bun şi voiam să prind măcar primul refren.
- Şi nu m-am ocupat şi de asta? Nu ţi-am adus-o pe Christine?
- Iar începi cu Christine?
- Puteai să rămâni cu ea şi toate probleme tale ar fi fost rezolvate.
Christine. Tată neamţ, mamă creolă, 30 de ani, firmă de publicitate în Dusseldorf, un milion de euro în bancă. Se îndrăgosteşte de mine, îşi amână avioanele ca să mai stăm o săptămână amândoi, după aia mă sună zilnic şi-mi povesteşte două ore în roaming că ea mă iubeşte şi că vrea să se mărite cu mine şi să vândă tot şi să ne facem un resort pe ce plajă din lume vreau eu. Doar să scriu şi să fac poze şi ea se va ocupa de restul. Sigur că da.
- OK. Şi ai lăsat-o în roaming pe nemţoaică şi ai vrut să te ierte Alina şi eu am vorbit cu ea şi ea te-a iertat şi a venit la tine in Thailanda, să fiţi în sfârşit împreună acolo, conform planului iniţial.
- Recunosc, eşti un vrăjitor.
- Pe urmă ai vrut să faci nişte proiecte în România, ţi le-am găsit, ţi-am găsit şi un super-apartament în Bucureşti în care ai stat gratis. Proiectele or să-ţi iasă, din ianuarie încolo ai treabă, că ai vrut treabă. Ai vrut insulă, ai vrut plajă, ai vrut bani, ai vrut proiecte, ai vrut femei, ce mai vrei???
E deja noapte. Musonul bate azi cât pentru cele zece luni pe an în care n-are voie. Şi plouă. Nisipul de pe trupul lui Peşty s-a dus, dezvăluindu-i strălucirea solzilor de aur. Străluceşte. Singura diferenţă dintre el şi această statuie a lui Buddha ar fi atitudinea.
Ar mai fi multe de discutat, reproşat şi explicat. Peşty mi-a făcut multe damblale. Mi-a obţinut post de DJ ca să să pun "Mahalageasca" şi "Pentru Inimi" pe plajele Thailandei. I-a convins pe vechii mei prieteni să mă înţeleagă. I-a convins pe noii mei prieteni să mă iubească. M-a dus gratis la cele mai tari spa-uri. Mi-a dictat un text care a înconjurat lumea. M-a salvat de la moarte. M-a făcut colaborator la Hotnews şi la Harper's Bazaar.
- Peştişorule de aur, trebuie să plec. În 6 ore am feribot ca să plec. Trebuie. Cu asta mă ocup. Asta mă face fericit. Să plec. Doar asta. Înţelegi?
...
...
- O să-mi fie dor de tine, fraiere :-(
16 decembrie 2010
Muzica
Intro
Ce caută muzica la rubrica "hobby" a CV-ului tau? Scoate-o de acolo şi mut-o mai sus. La "skills", sau "work experience", la "achievements" sau, cel mai bine, la "education".
Povestea cu urechea muzicală e la fel de legitimă ca basmul cu zodiile. Citează-mi ce studii vrei tu. O să le citezi cu jumătate de gură pentru că, în măruntaiele sufletului tău, cineva ar vrea să cânte. Dacă putem să plângem, putem să şi cântăm. Încă suntem oameni.
Strofa 1
Mi-a luat 36 de ani ca să mă întâlnesc cu vocea mea. O auzisem înregistrată pe la 16 ani, mă şocasem de discrepanţa dintre ce prinde un microfon rusesc şi ce se propagă prin maxilarul meu, dar diferenţa era infimă faţă de ce-a urmat.
Irina şi Mario, o soprană şi un tenor învoiţi din ceruri, m-au pus să cânt. Mi-era ruşine. Am încercat să-i păcălesc cu vocea de zi cu zi, dar n-a mers. Vocea de zi cu zi e făcută pentru lucruri mici. Minciunele, negocieri la piaţă, scuze la telefon. La muzică nu poţi să minţi, că se propagă altfel.
După 30 de minute cu Irina şi Mario, mi-am auzit pentru prima oară vocea. N-am recunoscut-o, m-am speriat de ea, suna ca şi cum un nene mult mai bătrân ca mine mă locuia, dar ce să mai fac? Nu eram tenor, aşa cum crezusem 35 de ani, eram bariton. Asta nu mă făcea Dan Iordăchescu, ci doar mă încadra ca timbru vocal. Filatelie. Există arii de bariton minunate, de care n-aş fi aflat dacă m-aş fi crezut, conform timbrului de toată ziua, tenor.
Ca să nu mai cântăm la nesfârşit partituri care nu ni se potrivesc, ar trebui să ne întâlnim cât mai devreme şi apoi cât mai des cu vocile noastre.
Strofa 2
Muzica este limba prin care timpul vorbeşte cu noi. Altfel nu ne putem înţelege.
Muzica e întruparea timpului, pogorârea timpului printre oameni, urletul timpului către urechile noastre surde la ritmul subtil. Trecere, petrecere.
Azi dimineaţă 3 bărbaţi, cu vârste între 30 şi 50 de ani, băteau la tobe pe malul mării, spre disperarea celor care fie se treziseră devreme şi căutau Nirvana prin nisip, fie se culcaseră târziu fiindc-o găsiseră. Eu eram, ca de obicei, la mijloc.
Când baţi o tobă, îţi asumi timpul. Ai o secundă sau 10 sau 1000, dar trebuie să fie clar, foarte clar cum o să împarţi timpul care ţi s-a dat. Vrei să-l faci Rumba sau Tango, Manea sau Donba? Nu există ritmuri bune sau rele, există ritmuri pe care le ţii şi ritmuri pe care le scapi. Împărţiri ale timpului în bucăţi cu sens.
3 bărbaţi, unul cu beat-ul, unul cu off-beat-ul, al treilea cu solo-ul, cea mai mare provocare nu e să baţi bine, să fii cel mai bun, să te audă lumea. Ci să te ţii de ce te-ai apucat, de bum-pak-ul sau de pak-poc-ul sau de pic-pum-pak-ul tău.
Că dacă nu te ţii, ai ieşit din melodie şi cântăm mai departe fără tine. O să ne lipseşti, ar fi bine să fim în continuare trei, în doi nu sună la fel, dar nu te putem lăsa să zgârii timpul. Pentru că suntem contemporani şi simultani, iar un timp rănit ne va muşca pe toţi, indiferent cine-a greşit primul.
Am împărţit timpul în secunde, secundele în măsuri, măsurile în mini-măsuri, fiecare feliuţă de timp s-a frământat în palmele unuia dintre noi şi timpul a redevenit gigantul care este. Când greşea unul ne opream toţi, de frică.
Strofa 3
Există un loc pe lumea asta unde găseşti corzi de chitară la fiecare non-stop.
Refren.
Ce caută muzica la rubrica "hobby" a CV-ului tau? Scoate-o de acolo şi mut-o mai sus. La "skills", sau "work experience", la "achievements" sau, cel mai bine, la "education".
Povestea cu urechea muzicală e la fel de legitimă ca basmul cu zodiile. Citează-mi ce studii vrei tu. O să le citezi cu jumătate de gură pentru că, în măruntaiele sufletului tău, cineva ar vrea să cânte. Dacă putem să plângem, putem să şi cântăm. Încă suntem oameni.
Strofa 1
Mi-a luat 36 de ani ca să mă întâlnesc cu vocea mea. O auzisem înregistrată pe la 16 ani, mă şocasem de discrepanţa dintre ce prinde un microfon rusesc şi ce se propagă prin maxilarul meu, dar diferenţa era infimă faţă de ce-a urmat.
Irina şi Mario, o soprană şi un tenor învoiţi din ceruri, m-au pus să cânt. Mi-era ruşine. Am încercat să-i păcălesc cu vocea de zi cu zi, dar n-a mers. Vocea de zi cu zi e făcută pentru lucruri mici. Minciunele, negocieri la piaţă, scuze la telefon. La muzică nu poţi să minţi, că se propagă altfel.
După 30 de minute cu Irina şi Mario, mi-am auzit pentru prima oară vocea. N-am recunoscut-o, m-am speriat de ea, suna ca şi cum un nene mult mai bătrân ca mine mă locuia, dar ce să mai fac? Nu eram tenor, aşa cum crezusem 35 de ani, eram bariton. Asta nu mă făcea Dan Iordăchescu, ci doar mă încadra ca timbru vocal. Filatelie. Există arii de bariton minunate, de care n-aş fi aflat dacă m-aş fi crezut, conform timbrului de toată ziua, tenor.
Ca să nu mai cântăm la nesfârşit partituri care nu ni se potrivesc, ar trebui să ne întâlnim cât mai devreme şi apoi cât mai des cu vocile noastre.
Strofa 2
Muzica este limba prin care timpul vorbeşte cu noi. Altfel nu ne putem înţelege.
Muzica e întruparea timpului, pogorârea timpului printre oameni, urletul timpului către urechile noastre surde la ritmul subtil. Trecere, petrecere.
Azi dimineaţă 3 bărbaţi, cu vârste între 30 şi 50 de ani, băteau la tobe pe malul mării, spre disperarea celor care fie se treziseră devreme şi căutau Nirvana prin nisip, fie se culcaseră târziu fiindc-o găsiseră. Eu eram, ca de obicei, la mijloc.
Când baţi o tobă, îţi asumi timpul. Ai o secundă sau 10 sau 1000, dar trebuie să fie clar, foarte clar cum o să împarţi timpul care ţi s-a dat. Vrei să-l faci Rumba sau Tango, Manea sau Donba? Nu există ritmuri bune sau rele, există ritmuri pe care le ţii şi ritmuri pe care le scapi. Împărţiri ale timpului în bucăţi cu sens.
3 bărbaţi, unul cu beat-ul, unul cu off-beat-ul, al treilea cu solo-ul, cea mai mare provocare nu e să baţi bine, să fii cel mai bun, să te audă lumea. Ci să te ţii de ce te-ai apucat, de bum-pak-ul sau de pak-poc-ul sau de pic-pum-pak-ul tău.
Că dacă nu te ţii, ai ieşit din melodie şi cântăm mai departe fără tine. O să ne lipseşti, ar fi bine să fim în continuare trei, în doi nu sună la fel, dar nu te putem lăsa să zgârii timpul. Pentru că suntem contemporani şi simultani, iar un timp rănit ne va muşca pe toţi, indiferent cine-a greşit primul.
Am împărţit timpul în secunde, secundele în măsuri, măsurile în mini-măsuri, fiecare feliuţă de timp s-a frământat în palmele unuia dintre noi şi timpul a redevenit gigantul care este. Când greşea unul ne opream toţi, de frică.
Strofa 3
Există un loc pe lumea asta unde găseşti corzi de chitară la fiecare non-stop.
Refren.
12 decembrie 2010
Zhou Zhing Zhow
Lumea noastră devine o sală de concert în care se aplaudă şi se huiduie, dar de cântat nu cântă nimeni.
Am văzut la Victor un studiu despre social media care spunea că numărul creatorilor de conţinut scade în favoarea celor care consumă, comentează sau tranzacţionează conţinutul respectiv. Şi m-am luminat: nu în doar social media se întâmplă asta, nu doar în internet, ci şi în lumea reală, dacă mai există aşa ceva.
Creatorii de plus valoare sunt tot mai puţini şi tot mai irelevanţi în tabloul social şi economic al lumii. Asta fiind una dintre cauzele problemelor economice şi financiare ale zilelor noastre: se face tot mai mult comerţ cu tot mai puţină marfă.
Situaţia reală e mai proastă decât cea descrisă din studiu pentru că şi grupul de "creatori" conţine traficanţi de conţinut. A publica un blog sau un website propriu nu implică neapărat conţinut original. De fapt, majoritatea năucitoare a blogurilor nu face decât să plimbe informaţii, fotografii, bancuri sau filmuleţe dintr-un cartier într-altul al lumii online. Taximetrişti. Un agregator, fie el alimentat de un software sau de 10 degete, nu poate fi considerat creator de conţinut.
Apoi, se pune problema utilităţii content-ului publicat. Confesiunile personale, jurnalele cafelei de dimineaţă, pozele cu bebeluşi, pisicuţe sau onomastici, strivitoare ca pondere, au o relevanţă restrânsă şi o utilitate aproape nulă. Ele sunt relevante doar pentru ego-ul autorului, pentru un grup restrâns de cunoştinţe şi pentru o perioadă de timp foarte scurtă. În vidul ăsta vin să se lăfăie comunicarea comercială şi cea politică, lobby-ul la mase şi brandurile personale ale monştrilor de mâine.
Precum în Internet, aşa şi pe Pământ.
O să ajungem în curând în situaţia în care un singur om, un ţăran chinez pe nume Zhou Zhing, va mai produce ceva. Unii vor scrie despre el, alţii împotriva lui, se vor vinde tricouri şi căni cu chipul lui Zhou Zhing, râgâielile şi pârţurile lui vor face înconjurul mass-media şi vor inspira DJ-ii din toată lumea, francezii vor lansa "zhouismul", englezii - "neozhouismul" si americanii - "antizhouismul", iar bobul de orez din grădina chinezului va înlocui aurul ca etalon.
Într-o zi, Zhou Zhing va descoperi internetul. Văzând cât de uşoară poate fi viaţa, se va opri din muncit şi vom muri de foame.
10 decembrie 2010
Culmea cruzimii
Să-i spui unui copil american că nu există Bin Laden.
Dacă nu vine bradul la Moş Crăciun, vine Moş Crăciun la Brad. Cum să câştigi un bilet de avion şi o săptămână cu mine în Thailanda.
Ruxandra s-a gândit să mă scoată la
Ce poţi să câştigi:
- un bilet de avion Bucureşti - Bangkok - Bucureşti pus la dispoziţie cu mărinimie de Air France
- transport local asigurat la bordul celebrei motorete Unirea, eroina proiectului Thailander.ro
- pe mine ghid în Thailanda pentru o săptămână, între 11 şi 18 aprilie, de Anul Nou Thailandez, unul dintre cele mai simpatice si mai dezinhibate evenimente de pe mapamond.
Ce ai de făcut:
- să donezi minimum 99 de lei în contul Salvaţi Copiii: RO15RNCB0071011434790005 (RON), deschis la BCR, Sucursala Plevnei, Bucureşti
- să te înscrii aici.
Small print:
- vom petrece Anul Nou în provincia Mae Hong Son, în Nordul Thailandei, o regiune recunoscută pentru frumuseţea naturală şi tradiţiile populare nealterate.
- cheltuielile de cazare, masa şi transport de la Bangkok până la locul faptei intră în grija ta (estimativ, vreo 500 EUR)
- inscriindu-te la tombolă, îţi dai acordul să primeşti periodic newsletter-ul Air France pe adresa ta de email
- viza se obţine de la Ambasada Regatului Thailandei la Bucureşti (Str. Vasile Conta nr. 12, tel. 021.311.00.31, 311.00.67, 311.00.78)
- am prietenă
Donează, înscrie-te aici şi ne vedem aici.
9 decembrie 2010
Sovaj
În seara asta am fost la un concert de muzică tribală grecească, cu accente spartane. Şi era un tip cu părul lung care cânta excelent la bazuka, chitara tradiţională.
5 într-o barcă
Mereu am zis că numărul ideal de oameni care călătoresc împreună trebuie să fie impar, iar 3 sunt prea mulţi.
Dar, după ce-am fost 5 într-o barcă la propriu şi la figurat, sunt motive să-mi îndulcesc teoria. Sau poate că am avut noroc cu nişte tovarăşi de drum ieşiţi din comun.
Am văzut vulcani împreună, am tropăit prin junglă, ne-am dus pe râu în jos, am ajuns la spital, ne-am ridicat şi am mers mai departe către Oceanul Indian, am înotat şi am vâslit, ne-a plouat şi ne-a ars soarele, am văzut maimuţe şi păsări şi peşti, am râs un cer, am plâns un lac şi am cântat cântece pe care nu le ştie nimeni. În unele locuri am fost primii, în unele inimi am fost ultimii.
Asta ar fi în câteva cuvinte. Restul, până la o mie, în filmuleţul de mai sus, la care m-a ajutat drăcia asta de aparat foto (micuţule, iartă-mă pentru cât te-am chinuit)
Mulţumesc Angelo, Ilinca, Irina şi Nina, în ordine alfabetică.
7 decembrie 2010
Mâine, poimâine
Vezi tu, pare că ei au tot şi că noi nu avem nimic. Aiureli.
Banii le ţin loc de valoare, urletele - de idei, relaţiile - de prieteni, armele - de curaj. Frica lor, disperarea de a acoperi până şi cea mai mică fisură sunt doar o confirmare că, mai devreme sau mai târziu, barca se va scufunda. Cristalele Swarovski nu plutesc.
Noi avem totul şi e bine că, deocamdată, îl ţinem ascuns. Nu trebuie să luptăm împotriva lor, ar fi o luptă inegală, indecentă, elefantul e prea mare ca să calce o furnică pe cap, nu lupţi cu Mozart împotriva vuvuzelei. Se vor ucide între ei şi imediat o ploaie rece o să spele sângele.
Ei sunt sus şi noi suntem jos, dar clepsidra vrea să se întoarcă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
