21 martie 2011

Ambiţie şi putere

Când eram mic - cred că am fost mici în acelaşi deceniu - ambiţia era socotită o mare virtute. Mama îmi reproşa adesea că nu sunt ambiţios ca alţi copii. Am încercat să înţeleg conceptul de ambiţie, să rezonez cu el, dar nu am reuşit. Nu doar că nu aveam ambiţie, dar nici nu înţelegeam ce e aia. M-am aliniat în coloana handicapaţilor cărora le lipseşte glanda respectivă.

Azi, după ce am cunoscut atâţia oameni ambiţioşi şi am fost martorul atâtor manifestări ale ambiţiei, pot să spun că ambiţia e un substitut al puterii. Nu ai putere, nu ai competenţă, măcar ambiţie să ai. Copiii ambiţioşi din clasa mea nu erau cei mai dăruiţi. Aşa cum, peste tot în lume, nu cei mai buni conduc căruţa, ci cei care au avut ambiţia să ia hamurile în mâini. Aş merge până acolo încât aş spune că ambiţia e o mască a slăbiciunii.

Un om puternic nu are nevoie de ambiţie, pentru că puterea nu are nevoie de scremeri. Dacă eşti capabil să o faci, o vei face fie acum fie atunci când îţi vei atinge potenţialul maxim. Nu e nevoie de ambiţie pentru asta, ci de raportarea corectă a ceea ce poţi sau meriţi la ceea ce vrei.

Pericolul apare atunci când credem că merităm mai mult decât merităm de fapt. Sloganuri sirenice de genul "tu meriţi tot" sau "tu eşti centrul lumii tale" ne atrag către un ţărm stâncos al dorinţelor inutile şi irealizabile, insinuând că totul e să vrei, nu să poţi. Totul e să-ţi doreşti, nu să meriţi. Gaura se umple cu ambiţie sau, dacă nici aceasta nu e suficientă, cu frustrare, obsesie, depresie, psihoză. Sunt atât de nefericit că nu am un lucru pe care oricum nu-l meritam...

Violul e o exprimare a ambiţiei. Doreşti o femeie, nu ai puterea să o seduci, o iei cu japca. Asta a fost ambiţia ta, pofta ce-ai poftit. Să te admirăm.

O fetişcană proastă, ştearsă şi stricată venită din fundul ţării şi ajunsă vedetă la Bucureşti e un exemplu de ambiţie. A vrut să parvină, a vrut un loc mai sus decât i se cuvenea, a intervenit în ecuaţia naturii şi a rezolvat-o în folosul său. Un folos efemer, pentru că şi noi, şi ea, ştim că e proastă, urâtă şi stricată şi nicio portieră de Porsche n-o va proteja la impactul cu scârba.

Un îndrăgostit care-şi ameninţă partenerul "dacă mă părăseşti, mă sinucid" e un individ din cale afară de ambiţios. Nu merită iubirea, nu merită să fie parte din acest cuplu, dar forţează nota, sare gardul speciei, doar ca să obţină ce doreşte. Ar putea alege să devină un om mai bun, mai iubibil. Dar asta presupune putere, pe care ambiţiosul nu o are.

Ambiţia e puterea oamenilor slabi, care conduc lumea cu mâini tremurânde.

18 martie 2011

Digestia Cititorului



Ceauşescu a fost un prost. Dacă ne-ar fi dat carne, Congresul al XX-lea al Partidului ne-ar fi găsit aplaudându-l în picioare, cu palmele noastre unsuroase. Comunism = Socialism + Ceafă de Porc, tovarăşe.

Pe 22 decembrie, în fiecare an, aceeaşi întrebare se înalţă aburind din milioanele noastre de piepturi: ce punem pe masa de Crăciun? Ce băgăm în noi după douăşdoi? Adevăr, libertate, dreptate, nu, hai să nu vorbim despre asta cât mâncăm. Le mulţumim eroilor Revoluţiei pentru sacrificiul suprem şi aprindem un grătar în memoria lor.

Da, grătarul, eterna reîntoarcere la focul primordial, la mirosul de fum şi de carne friptă, vatra sufletului nostru, creuzetul în care am copt mii de ani aceleaşi idei până le-am făcut scrum. În Peştera lui Platon Ionescu se mănâncă ca la mama acasă. Scuze, aşa e expresia.

Vacanţele unui român sunt alimentate de trei întrebări fundamentale: când mâncăm, ce mâncăm, unde mâncăm? Ritualul frecvent şi prelungit al mesei e dealtfel şi singurul context în care discuţiile se animă şi ochii sclipesc. Tu ce ţi-ai comandat? Îmi dai şi mie de la tine? Îţi dau şi eu de la mine. Vreau şi eu de-aia. De-asta ai încercat? De-asta am mai mâncat în Vietnam, e super, trebuie să o încerci.

Haide, hai, în casa mea. Am să-ţi dau să bagi în tine până crăpi şi să bei până cazi lat. Alte idei n-am avut.

Aşa cum poţi conta pe un englez să-ţi spună capitalele tuturor statelor africane, tot astfel poţi conta pe un român să-ţi zică un restaurant rafinat, cu porţii mari, cartofi prăjiţi din partea casei, pâine multă, cola rece şi salată. Nu-i scump. Mănâncă tot, că virgulă copiii din capitala Somaliei moare de foame. Mogadishu sau cum i-o zice. Dă mujdeiul.

Suntem totuşi un popor cosmopolit. Cel mai cunoscut restaurant din Bucureşti e Şaormăria De La Dristor, urmată la mică distanţă de lanţul italian Fornetti.

Suntem totuşi un popor citit. Cea mai vândută revistă e "Practic în Bucătărie". Un "Reader's Digest" luat ad-literam.

Dragostea trece prin stomac. Şi nu doar dragostea. Totul trece prin stomac. Apoi prin intestinul subţire, prin cel gros, până la capăt. Ultimul să tragă apa.