Când eram mic - cred că am fost mici în acelaşi deceniu - ambiţia era socotită o mare virtute. Mama îmi reproşa adesea că nu sunt ambiţios ca alţi copii. Am încercat să înţeleg conceptul de ambiţie, să rezonez cu el, dar nu am reuşit. Nu doar că nu aveam ambiţie, dar nici nu înţelegeam ce e aia. M-am aliniat în coloana handicapaţilor cărora le lipseşte glanda respectivă.
Azi, după ce am cunoscut atâţia oameni ambiţioşi şi am fost martorul atâtor manifestări ale ambiţiei, pot să spun că ambiţia e un substitut al puterii. Nu ai putere, nu ai competenţă, măcar ambiţie să ai. Copiii ambiţioşi din clasa mea nu erau cei mai dăruiţi. Aşa cum, peste tot în lume, nu cei mai buni conduc căruţa, ci cei care au avut ambiţia să ia hamurile în mâini. Aş merge până acolo încât aş spune că ambiţia e o mască a slăbiciunii.
Un om puternic nu are nevoie de ambiţie, pentru că puterea nu are nevoie de scremeri. Dacă eşti capabil să o faci, o vei face fie acum fie atunci când îţi vei atinge potenţialul maxim. Nu e nevoie de ambiţie pentru asta, ci de raportarea corectă a ceea ce poţi sau meriţi la ceea ce vrei.
Pericolul apare atunci când credem că merităm mai mult decât merităm de fapt. Sloganuri sirenice de genul "tu meriţi tot" sau "tu eşti centrul lumii tale" ne atrag către un ţărm stâncos al dorinţelor inutile şi irealizabile, insinuând că totul e să vrei, nu să poţi. Totul e să-ţi doreşti, nu să meriţi. Gaura se umple cu ambiţie sau, dacă nici aceasta nu e suficientă, cu frustrare, obsesie, depresie, psihoză. Sunt atât de nefericit că nu am un lucru pe care oricum nu-l meritam...
Violul e o exprimare a ambiţiei. Doreşti o femeie, nu ai puterea să o seduci, o iei cu japca. Asta a fost ambiţia ta, pofta ce-ai poftit. Să te admirăm.
O fetişcană proastă, ştearsă şi stricată venită din fundul ţării şi ajunsă vedetă la Bucureşti e un exemplu de ambiţie. A vrut să parvină, a vrut un loc mai sus decât i se cuvenea, a intervenit în ecuaţia naturii şi a rezolvat-o în folosul său. Un folos efemer, pentru că şi noi, şi ea, ştim că e proastă, urâtă şi stricată şi nicio portieră de Porsche n-o va proteja la impactul cu scârba.
Un îndrăgostit care-şi ameninţă partenerul "dacă mă părăseşti, mă sinucid" e un individ din cale afară de ambiţios. Nu merită iubirea, nu merită să fie parte din acest cuplu, dar forţează nota, sare gardul speciei, doar ca să obţină ce doreşte. Ar putea alege să devină un om mai bun, mai iubibil. Dar asta presupune putere, pe care ambiţiosul nu o are.
Ambiţia e puterea oamenilor slabi, care conduc lumea cu mâini tremurânde.
Azi, după ce am cunoscut atâţia oameni ambiţioşi şi am fost martorul atâtor manifestări ale ambiţiei, pot să spun că ambiţia e un substitut al puterii. Nu ai putere, nu ai competenţă, măcar ambiţie să ai. Copiii ambiţioşi din clasa mea nu erau cei mai dăruiţi. Aşa cum, peste tot în lume, nu cei mai buni conduc căruţa, ci cei care au avut ambiţia să ia hamurile în mâini. Aş merge până acolo încât aş spune că ambiţia e o mască a slăbiciunii.
Un om puternic nu are nevoie de ambiţie, pentru că puterea nu are nevoie de scremeri. Dacă eşti capabil să o faci, o vei face fie acum fie atunci când îţi vei atinge potenţialul maxim. Nu e nevoie de ambiţie pentru asta, ci de raportarea corectă a ceea ce poţi sau meriţi la ceea ce vrei.
Pericolul apare atunci când credem că merităm mai mult decât merităm de fapt. Sloganuri sirenice de genul "tu meriţi tot" sau "tu eşti centrul lumii tale" ne atrag către un ţărm stâncos al dorinţelor inutile şi irealizabile, insinuând că totul e să vrei, nu să poţi. Totul e să-ţi doreşti, nu să meriţi. Gaura se umple cu ambiţie sau, dacă nici aceasta nu e suficientă, cu frustrare, obsesie, depresie, psihoză. Sunt atât de nefericit că nu am un lucru pe care oricum nu-l meritam...
Violul e o exprimare a ambiţiei. Doreşti o femeie, nu ai puterea să o seduci, o iei cu japca. Asta a fost ambiţia ta, pofta ce-ai poftit. Să te admirăm.
O fetişcană proastă, ştearsă şi stricată venită din fundul ţării şi ajunsă vedetă la Bucureşti e un exemplu de ambiţie. A vrut să parvină, a vrut un loc mai sus decât i se cuvenea, a intervenit în ecuaţia naturii şi a rezolvat-o în folosul său. Un folos efemer, pentru că şi noi, şi ea, ştim că e proastă, urâtă şi stricată şi nicio portieră de Porsche n-o va proteja la impactul cu scârba.
Un îndrăgostit care-şi ameninţă partenerul "dacă mă părăseşti, mă sinucid" e un individ din cale afară de ambiţios. Nu merită iubirea, nu merită să fie parte din acest cuplu, dar forţează nota, sare gardul speciei, doar ca să obţină ce doreşte. Ar putea alege să devină un om mai bun, mai iubibil. Dar asta presupune putere, pe care ambiţiosul nu o are.
Ambiţia e puterea oamenilor slabi, care conduc lumea cu mâini tremurânde.