23 martie 2010

Too few to mention



Era un drum perfect. Proaspăt asfaltat şi netezit cu grijă. Cu 4 benzi pe fiecare sens, delimitate minuţios prin dungi portocalii şi drepte. Cu ronduri de flori pe mijloc şi indicatoare strălucitoare pe margini. Cu intrări şi ieşiri semnalizate din timp, cu spaţii de odihnă, cu benzinării, cu restaurante şi moteluri pentru cei înfometaţi sau osteniţi. Era un drum drept, fără curbe şi fără pante, unii observaseră că e chiar un pic înclinat la vale, pentru ca maşinile să consume mai puţin. Era drumul ideal, fără radare, fără restricţii de viteză şi fără vreun accident la activ.

Dar nu ducea nicăieri.

Nazgul



O să scriu de multe ori "bizar" şi "ciudat" în postul ăsta.

Am traversat peninsula de la Golful Thailandei la Marea Andaman, dar zici că am traversat pământul. Sau că am trecut printr-o gaură de vierme şi acum sunt în altă dimensiune.

Mai întâi, Satun. Un oraş foarte, foarte bizar, unde strada principală e pustie, de zici că a murit toată lumea. Dar pe străzile lăturalnice e o forfotă măruntă şi dementă, de furnici fanatice. Nu pot să-mi imaginez de unde vin toţi oamenii ăia şi unde se duc într-un oraş atât de mic, cu atât de puţine case. Şi de ce toţi evită centrul şi strada principală de parcă ar purta vreun blestem.

Pe urmă, Ko Lipe. Trebuia să stau două zile, am stat 5. E o insulă ciudată, cu multă frumuseţe la vedere şi multă tristeţe ascunsă de ochii plajei, după palmieri. Aici, oamenii cred că arborii şi pietrele au fiecare zeul lor. Şi nu-i ajută la nimic. Mi s-au întâmplat multe lucruri bizare pe insula aia, dacă m-aş apuca să le povestesc aţi zice că dau in ficţiune.



Ieri am fost într-un alt loc bizar. Nu frumos, nu spectaculos, ci bizar. M-a făcut să mă simt ca şi cum Marea Evacuare a început, toţi oamenii se îmbarcă pe nave spaţiale pentru a părăsi Pământul, iar eu urmează să rămân singur aici. M-am întors la Satun noaptea, conducând printr-o pădure ciudată de mangrove. Ieşea abur din pământ ca nicăieri până acum. Când am ajuns, nu mai aveam nici benzină şi nici nervi.

Iar azi - ciudăţenia ciudăţeniilor. Cu o lună în urmă am avut un vis: se făcea că cineva, nu mai ştiu cine, îmi povestea despre un loc secret. Aveam harta cu mine (nici când dorm n-o las din mână), aşa că am reuşit să visez şi locaţia aproximativă. Ştiu că sună ciudat, dar chiar aşa a fost. Ca în "The Beach".

Azi am găsit locul. Este exact ca în vis şi se află chiar în zona pe care mi-o indicase personajul. L-am găsit fără nicio intenţie, urmând un indicator spre un nume care nu-mi spunea absolut nimic. Vă spun o chestie: plajele cu nisip negru sunt de o mie de ori mai frumoase decât cele cu nisip alb.

Peste astea, sentimentul ciudat că suntem împreună pe o insulă şi că o pasăre a morţii zboară pe deasupra noastră înşfăcând, din când în când, pe câte unul din noi. Azi l-a înşfăcat pe Mile. Poate mâine e rândul meu. Zboară din ce în ce mai aproape.

Nici nu ştiu ce să fac: să mă minunez sau să plâng?

20 martie 2010

Decât eu pe blogul meu

Am făcut curat. Nu mai am bannere umanitare. Toţi cei care au apărut pe blogul ăsta au reuşit, datorită vouă şi altor oameni buni, să strângă banii necesari. Vă mulţumesc.

Dacă mai ştiţi vreun om de 30 de ani care s-a îmbolnăvit de cancer sau leucemie în ţara tuturor oportunităţilor, lăsaţi un comment. E loc pentru bannere.

Deşi sper că, de azi înainte, singura faţă care va apărea pe blogul meu va fi a mea. Nu-i frumos, da-i sănătos.

19 martie 2010

17 martie 2010

16 martie 2010

Rostul



Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".

La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti.

15 martie 2010

13 martie 2010

O limbă foarte YAK

Foo a trăit câţiva ani în Europa, ştie engleză bine. Uimitor de bine pentru ce monogloţi sunt în jurul lui. Ieri beam o cafea cu el şi discutam despre limba thailandeză şi despre cum un accent pus diferit schimbă sensul cuvântului. Ştiţi voi, la fel ca în chineză. Dacă ceri o bere şi nu pui accentele corect, poţi sfârşi într-o baie de râsete zglobii. Mai mult ca sigur ai spus vreo tâmpenie.

- Foo, acum o să te întreb dacă vrei nişte apă. Tu zi-mi dacă greşesc pe undeva.

(era singura expresie pe care mă simţeam beton, ca o repetă ăştia într-o veselie pe lecţiile audio).

- Întreabă-mă.
- Khun yak gin naam mai krap?
- A fost bine. A fost aproape perfect. Un singur cuvant l-ai gresit. Yak.
- Unde-am greşit?
- Aşa cum l-ai zis tu, înseamnă "greu, dificil".
- Adică, de fapt, te-am întrebat dacă bei apă grea, nu?
- Cam aşa ceva. YAK înseamna dificil, în timp ce YAk îinseamnă a vrea, a dori
- YAK şi YAk? Nu sesizez nicio diferenţă.
- No problem, te sesizează ea pe tine.

10 martie 2010

9 martie 2010

Cum să nu spui niciodată "nu" clientului. (Scrisă la o pizzerie)

- Does this hotel provide internet connection?
- Let me check sir...yes, you can play internet.
- Wi-fi?
- Let me check, sir...yes, sir, you can play internet wifi.
- Can I use it in my room room?
- Let me check, sir, yes...internet wi-fi available in your room.
- Great

(dupa 10 minute)

- Madam, the internet doesn't work in my room.
- Let me check, sir...yes, I talk to our programer, you are right, internet in room not available.
- But where?
- Let me check, sir...sir, you can play internet in the lobby.
- Good

(dupa 10 minute)

- Madam, the internet does not work in the lobby either.
- Let me check, sir...sir, yes, you are right, internet was down yesterday and today.
- How about tomorrow?
- Yes.

7 martie 2010

6 martie 2010

Surat Thani. Lasă, c-a înţeles Wikipedia.



"Surat Thani has no tourist attractions, and is thus only known to tourists as a transfer to the nearby Ko Samui island." zice Wikipedia.

Ăştia sunt mai deştepţi, au înţeles şi au formulat corect. Într-adevăr, turiştii nu au nimic de văzut în Surat Thani. Nici răsăritul peste clădirile ocupate abuziv de rândunele, nici sutele de canale care răsar ca nişte ramuri din trunchiului râului Tapi. Nici casele pescarilor, iţite din umbra palmierilor ca nişte zâne de lumină. Nici florile colorate, nici vaporaşele colorate cu acelaşi penel. Nici salutul voios al pescarilor care au luat-o cu noapte în cap spre mare.

Turiştii nu au nimic de văzut în Surat Thani. Dar noi avem.
Cât mai suntem estici. Cât mai suntem oameni.
































Bobiţă, asta e pentru tine. La mulţi ani!







4 martie 2010

2 martie 2010

În pădurea cu alune the lion sleeps tonight



Deci este fix ca-n cântec.

Pădurea o vedeţi în poze. O pădure de palmieri şi bambuşi, la poalele muntelui. Când răsare luna peste creastă zici că eşti în Jungle Book.

Aluni, cât cuprinde. Caju. Livada mai rodeşte mango, star fruit, jackfruit, chinese apple, lămâi şi, bineînţeles, nuci de cocos.

Case sunt nu una, ci 8. Unele mai mici, unele mai mari, unele pe piloni, altele direct pe pământ, unele mai spaţiate, altele mai una lângă alta, cum o vrea omul.

Cei doi pitici sunt Lumporn şi Pali, un cuplu de thailandezi amabili şi muncitori. Am băut bere la ei pe terasa, am mâncat homari şi ciorbă de burtă thai style. Era să o punem şi de un karaoke, dar nu ştiam să citesc alfabetul aferent.




















4 pitici: Pali, Chris, Lumporn şi Sfiosul.