Se afișează postările cu eticheta sumatra. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sumatra. Afișați toate postările

10 ianuarie 2011

9 decembrie 2010

5 într-o barcă



Mereu am zis că numărul ideal de oameni care călătoresc împreună trebuie să fie impar, iar 3 sunt prea mulţi. 

Dar, după ce-am fost 5 într-o barcă la propriu şi la figurat, sunt motive să-mi îndulcesc teoria. Sau poate că am avut noroc cu nişte tovarăşi de drum ieşiţi din comun.

Am văzut vulcani împreună, am tropăit prin junglă, ne-am dus pe râu în jos, am ajuns la spital, ne-am ridicat şi am mers mai departe către Oceanul Indian, am înotat şi am vâslit, ne-a plouat şi ne-a ars soarele, am văzut maimuţe şi păsări şi peşti, am râs un cer, am plâns un lac şi am cântat cântece pe care nu le ştie nimeni. În unele locuri am fost primii, în unele inimi am fost ultimii.

Asta ar fi în câteva cuvinte. Restul, până la o mie, în filmuleţul de mai sus, la care m-a ajutat drăcia asta de aparat foto (micuţule, iartă-mă pentru cât te-am chinuit)

Mulţumesc Angelo, Ilinca, Irina şi Nina, în ordine alfabetică.

9 noiembrie 2010

20 octombrie 2010

4 octombrie 2010

23 septembrie 2010

9 septembrie 2010

Sumatra, iadul şoferilor


Dacă eşti nemulţumit de şoselele de la noi, te iau să conduci o săptămână prin Sumatra. Sau o zi. Sau o oră. După ce te vei fi dat jos de la volan – în cazul în care eşti încă viu şi nu ţi-ai pierdut minţile – vei mulţumi Cerului că te-ai născut în România. Nimic nu te va mai enerva, surprinde sau înspăimânta. Poţi să te înrolezi în Legiunea Străină. Poţi să te muţi în Drumul Taberei. Poţi să-ţi renovezi apartamentul. (citeşte toată povestea pe Amazingrace.ro)

30 august 2010

23 august 2010

Indonezia. Sumatra Tsunami Cafe.


O poveste despre una dintre cele mai mari insule ale Planetei. Despre cea mai scumpă cafea din lume şi despre cel mai devastator tsunami din istorie. Despre natura umană şi despre oamenii naturii. Despre drumuri de apă şi drumuri de coşmar. Sumatra, Indonezia, Insula Nebună. Vă povestesc cu drag pe AmazingRace.

23 iunie 2010

1 iunie 2010

Viaţa la ţară

După o zi de muncă grea la câmp, batacii se adună prin cârciumi, beau vin ieftin de palmier şi cântă la chitare. Bătrâni, tineri, avuţi sau sărăntoci, cântă împreună. Când se termină băutura, se termină şi muzica. Oamenii pleacă pe la casele lor. Mâine e o nouă zi grea la câmp.

Dar lucrurile se schimbă aici aşa cum s-au schimbat şi la noi. Nu poţi opri progresul.

Azi era să calc o găină cu maşina. M-am dat jos nervos, s-o muştruluiesc cum se cade.

- Măi, fată, tu nu te uiţi pe unde mergi?
- Scuze, domnu'. Mă grăbeam spre Medan.
- Ce să facă acolo o găină tânără şi frumoasă ca tine?
- M-am săturat de viaţa la ţară. Aş vrea să aplic pentru un job la KFC. Cică se câştigă bine.

Mult succes!

31 mai 2010

18 mai 2010

Merdenele



Aceasta este o zibetă, mic mamifer marsupial din familia Viverridae. În insula indoneziană Sumatra se numeşte luwak. Pentru cei care nu ştiu cu ce se ocupă, explic in două vorbe.

Luwak-ul culege cele mai coapte fructe de cafea şi le mănâncă. Boabele, prea tari pentru a fi digerate, se elimină, dar nu înainte ca enzimele naturale să le fi îmbunătăţit dramatic aroma. Fermierii sumatrani culeg bobiţele scârnave, le spală, le usucă şi le vând pe bani foarte frumoşi. Kopi Luwak e cea mai scumpă cafea din lume, o singură ceaşcă ajungând să coste până la 100 de dolari.

Ei, zibetele astea au trăit şi în Vietnam până la un moment dat. Mai exact până când proprietarii plantaţiilor de cafea le-au exterminat prin împuşcare. Motivul: mâncau cele mai coapte fructe.

Denumirea latinească a zibetei este Paradoxurus Hermafroditus. Ce-ar mai fi de comentat?

4 februarie 2010

Poveste cu vulcani



Becak-ul e o motoretă cu ataş, o maşină a săracului, folosită în Indonezia ca taxi pentru curse scurte. Motoreta e la fel de bătrână ca taximetristul, huruie din toate mădularele şi se sufocă în pante. Călătoreşti pe o banchetă îngustă şi incomodă, în bătaia vântului, a ploii, a caniculei şi a noxelor înfiorătoare pe care le produc vehiculele din jur. Nu ai centură de siguranţă şi nici vreo bară de care să te ţii. Din aceste motive, becakurile depăşesc arareori graniţele oraşului. Şi tot din acest motiv decis să iau un becak până în munţi, la Berastagi. (continuarea pe Amazingrace.ro)

22 noiembrie 2009

Buricul pamantului


Stai in karaoke pana la 4 dimineatza. Cand te trezesti, afli de pe Hotnews ca un ferryboat care venea spre insula ta s-a scufundat. Zice de el si pe CNN.

Din cate pricep de la TV, vaporul facea legatura intre Dumai si Batam si s-a scufundat in dreptul insulei Moro din motive meteo. La bord erau 260 de pasageri. Nu se cunoaste numarul victimelor. Sa speram ca sunt cat mai putine sau deloc. Nava cu pricina, MV Dumai Express 15, apartinea companiei Kapal Ferry.

Bun. Acum ma duc si eu la piscina.

20 noiembrie 2009

Weh Island a.k.a. Sabang


Pulau Weh se afla la 45 de minute cu ferry-boat-ul de Banda Aceh. Unii spun ca insula asta ar fi the next best thing in Indonezia. Deocamdata, pe cele 3 plaje cu nisip alb si palmieri, exista nu mai mult de 300 de locuri de cazare. Apa calda este greu de gasit, lucru care nu se poate spune si despre vietatile marine. La o simpla tura de snorkelling vei vedea testoase, caracatite, lion fish si scorpion fish, precum si nenumarate specii de pesti. In aceste conditii, e clar ca o ora de scufundare iti ofera mult, mult mai mult. Diverii cu care am vorbit spuneau ca site-urile de aici sunt "second best after Sipadan". Adica foarte bine.

Revin cu detalii cand ma asez si eu undeva, ca iar sunt prin aeroporturi.





18 noiembrie 2009

Ramashi buni


Sa incepem cu Anthony, care m-a dus pe becak-ul lui de la Medan pana la Berastagi. Insurat, crestin, 3 copii botezati cu nume de profeti (inclusiv cele doua fete), cand ploua afara, ii ploua si-n casa. In rest, e bine sanatos.

Sami, fiul patroanei de la Wisma Bisayak, care m-a dus la dispensar si dupa aceea mi-a cantat la chitara cantecul preferat, "Bintang", apoi m-a invatat unul nou: "Lupa" (foarte haios)

Piet, lectorul balinez pe care l-am cunoscut in Berastagi si cu care am discutat mult despre lume, oameni, locuri, cantece si credinte. Piet, care a venit sa ma vada la aeroport in Medan, sa mai vorbim un pic despre lume, oameni, locuri, cantece si credinte.

Jeremy, cel care m-a dus de la Berastagi la Parapat in Toyota lui si mi-a aratat palatul regilor Batak, cascada Sipiso-Piso. Jeremy care, cand l-am intrebat despre tuak m-a dus la un tuak shop si mi-a explicat cum se prepara rachiul respectiv: se pune o galetusha la radacina unui bagot tree, se lasa pana se umple cu lichid dulce-acrisor. Daca ploua, se acopera. Apoi, in lichidul respectiv se pune scoarta unui alt copac, ca sa fermenteze. Dupa 5 ore, tuak-ul e gata si poate fi servit si cantat in juru-i.

Rose, vivida patroana de la Pizzeria Rumba, unde se mananca cea mai buna pizza din Tuk Tuk si se bea cel mai bun tuak si se canta cea mai frumoasa muzica. Rose are o singura fata, studenta la Business Administration in Medan.

Rene, elvetianul pe jumatate genial, pe jumatate nebun care face bani din risk management si ii toaca apoi luni intregi cu iubita lui Rose de mai sus. Rene, care mi-a desenat un traseu senzational in jurul Nord-Sumatrei si Aceh-ului, traseu pe care sper sa-l fac pe motoreta anul viitor in martie.

Tika, cea care tine o librarie in Tuk Tuk, cea mai veche si mai buna prietena a Rosei, care canta nebunesc de frumos, careia i-a murit sotul si are doua fete. Una e cuminte si o ajuta, cealalta umbla cu baietii si nu.

Esbi, care sper ca intre timp a redescoperit ce l-am invatat in Photoshop. Esbi, al carui Photo Shop sper sa fie plin mereu de sateni dornici sa se proiecteze pe ceruri cu comete si plaje palmierite.

Jojor, fiica domnului Gultom care tine Barbara Guesthouse in Ambarita. Jojor, cea buna, harnica si trista, care mi-a facut cel mai bun fresh de portocale baut vreodata de om, Jojor pe care-am ajutat-o la franceza in speranta ca isi va gasi cat de curand jobul mult dorit la Medan.

Anita, care m-a oprit din drum intr-o noapte ploioasa, rugandu-ma s-o ajut sa-si salveze catzelul de la moarte. Anita, care s-a dus pana in Parapat dimineata ca sa caute cloroform sa-l adormim pe Belo si sa-i scoatem blestematul os de porc din gat. Anita care, in ciuda dorintei parintilor ei de a omori cainele si a-l gati pentru cina, a stat langa el si-a sperat pana cand bietul animal si-a dat sufletul de la sine.

James, englezul care voia sa faca nu stiu ce afaceri in Tuk Tuk si care a incercat, impreuna cu noi, sa il salveze pe Belo.

In fine, Belo, catzelul crem-blanos, care a incercat, dar n-a putut mai mult, cum nici noi n-am putut. Belo, tot ce pot sa-ti spun e ca-mi pare rau si ca, la urma urmei, daca erai caine musulman nu mancai porc si traiai.

Bineinteles, ma-ntorc. Daca am zis ca ma-ntorc, ma-ntorc. Mauliate.


Daca v-a placut povestea, dati si voi un click aci, ajutati niste copii.

Ploaia care a venit


Stiam ca vine, se vedea clar pe cer ca vine, era vremea ei. Am rugat-o sa mai stea putin, sa ma lase si pe mine sa termin de vazut. Si m-a lasat, dragutza de ea.

M-a lasat sa-l vad pe barbatul care-si spala singur vasele in lac, in timp ce doua gaini si un cocos ciuguleau gandacei in jurul lui. M-a lasat sa vad insula egretelor, cele doua casutze de pe plaja, pestii colorati si grasuni care se unduiau prin apa. M-a lasat sa-i vad si pe copiii harnici care frecau rufe de zor in apele caldutze. Si mormantul Batak ce privea optimist spre rasarit. Si pescarul. Si calutzii. Si pe baiatul care isi scosese puiul de pasare la aer.

"Ai terminat?" zice
"Pentru moment, da"

Eram la 45 de kilometri de casa, pe fix cealalta parte a insulei Samosir. Si-atunci a inceput. Proaspata si rece. Mi-am pus haina de ploaie pe mine dar, ce sa vezi, ploaia asta trecea prin ea. In cateva minute eram ud. Am oprit la o casa pe marginea drumului. Familia - un barbat, doua femei, doi copii si un pui de caine - statea pe veranda si privea cum ploua. M-au lasat sa ma adapostesc si mi-au dat ceai cald. Am adastat o ora acolo, dar ploaia a continuat. Se insera. Am plecat.

Nu credeam vreodata ca e posibil sa inghetzi la 5 grade distanta de Ecuator. Hainele ude, vantul lateral plus viteza motoretei combinate generau un frig cum nu mi-a mai fost de mult timp. Am ajuns acasa dupa mai bine de un ceas, convins ca o sa fac cel putin pneumonie. Dar un lung dush fierbinte si doua ceaiuri de ghimbir cu miere si lamaie m-au adus inapoi printre animalele cu sange cald.

Sunt sanatos, sunt in Banda Aceh si ploua iar. Pun postul asta si ies la joaca.










Daca v-a placut povestea, dati si voi cu click aci, ajutati niste copii.
Abonați-vă la: Postări (Atom)