Despre culori

Nouă ne vând creme autobronzante. Lor - creme pentru albirea pielii. Aceleaşi firme, sub aceleaşi făgăduinţe. Că vom fi frumoşi, nu ca acum.

Paradisul iluziilor noastre: un sat de pescari la capătul lumii, o colibă pe plajă, un hamac, o carte bună, o chitară rece şi, neoficial, ceva iarbă. Fără telefon, laptop, televizor sau maşină. Un trai simplu cu multe nume complicate. Downshifting, gap year, sabatical.

Paradisul lor presupune migrarea către urban, către buricul pământului, către clădiri înalte, din beton armat şi sticlă fumurie, unde peştele se vinde în aer condiţionat. E atât de mult încât nu va mai trebui să pescuieşti în viaţa ta. La ultimul etaj: celulare, PDA-uri, laptopuri şi televizoare 3D. Prin tragere la sorţi, poţi câştiga un Hummer. Un trai complicat cu nume simplu: la oraş.

Ni se spune despre ei că sunt mai ieftini ca braga. Normal, cum ar putea nişte sălbatici ca ei să fie scumpi? Mergem până acolo mânaţi de chitroşenie, nu de vreun interes. Să bem ieftin, să mâncăm ieftin, să fumăm şi să ne masăm ieftin cururile şi tot ieftin să obţinem orgasme necuvenite.

Li se spune că noi suntem putrezi de bogaţi, fără excepţie. Normal, cum ar putea fi săraci nişte graşi albinoşi ca noi? Ne aşteaptă să ne ardă la notă, să ne vândă aerul la suprapreţ, să ne seducă întru căsătorii din interes, să ne îmbete şi să ne drogheze pentru că, dă-ne dracu, nu de-asta am venit aici?

Fireşte, ni se spune să avem grijă cu ei, că sunt cam ciudaţi, mănâncă lăcuste, şerpi şi pisici şi, la o adică, pot fi periculoşi. Şi lor li se spune acelaşi lucru despre noi, cu diferenţele de rigoare la capitolul alimentaţie. Diferenţele culturale sunt exacerbate, se promovează un soi de "rasism de vacanţă" din care şi noi, şi ei, pierdem esenţa. Deşi la mii de kilometri distanţă, rămânem încuiaţi în sipetul nostru cu prejudecăţi de valoare. Doar banii noştri călătoresc liber, pe itinerarii dinainte stabilite.

Revoluţia asta nu se face nici pe twitter, nici în piaţă. Lumea cea mare e compusă din lumile cele mici, ale noastre. Pe astea trebuie să le salvăm mai întâi.

Luptându-ne cu superificialitatea, cu teama şi cu frustrarea care, care, care ne sunt induse şi alimentate în fiecare zi cu o subtilitate atât de ageră încât am ajuns să le considerăm atribute fireşti şi onorabile ale fiinţei umane evoluate. Să nu ne mai lăudăm cu numărul de locuri în care-am fost, ci cu ce-am trăit şi învăţat din fiecare. Să ştim mai mult şi să vorbim mai puţin. Să nu ne mai temem de nimic, pentru că viaţa noastră e oricum periculoasă. Să fim mai mult decât avem. Să înţelegem, să îmbogăţim valoarea şi frumuseţea a ceea ce suntem. Şi să împărtăşim cu dragoste ce avem mai frumos în noi. Nu putem fi totul. Dar, uşor, uşor, putem deveni nimic.

Noul om nou plânge din senin, vizitează shrink-ul de două ori pe săptămână şi, la 35 de ani, face infarct în faţa ecranului unde 56 de foldere obturează vederea spre satul de pescari.