28 februarie 2010
25 februarie 2010
Conchizdador
E un om în România care-şi iroseşte talentul. Un om foarte, foarte creativ. Ar trebui să se ducă director de creaţie la o firmă de publicitate, nu spun care, iniţiaţii ştiu.
Omul respectiv a lansat pe piaţă un genial viral offline, adică din gură în gură, mai exact zvon, bârfă, şuşanea. Zvonul a ajuns şi la urechile mele şi îmi permit să-l reproduc, folosind în acest scop aparatul reproducător.
Cică - zice zvonul - Brăduţ Florescu a plecat în Thailanda pe banii lu' ProTV, ca să facă un documentar pentru reputatul post de televiziune, numărul unu în România.
Adică eu o ard aiurea pe blog, mint şi când spun adevărul, toc banii lui Lauder şi Asociaţii, iar noaptea dorm într-o cameră ascunsă.
Motoreta aia nu mi-am cumpărat-o eu, mi-a trimis-o Departamentul de Achiziţii din Pache Protopopescu. E echipată cu 18 camere HD şi mai are şi un senzor în şa care transmite live pe internet cât de tare mă doare fundul, pe o scară de la 1 la 10.
Pisicile alea de care tot scriu nu sunt pisici, ci 3 reporteriţe de la Pro, Acasă şi Sport.ro, plus Mamalor (Cocos), fostă editor la Ştirile de la ora 19, transferată disciplinar după ce-a înjurat-o pe Esca. Toată ziua beau rom pe verandă şi povestesc ce viaţă mişto era la Pro înainte. Mi-au făcut capul calendar gregorian. După ce beau, îşi mănâncă grăunţele cu aromă de peşte şi adorm relatând de la faţa locului.
După ce-o să terminăm filmările, dragi telespectatori, fiţi pregătiţi de un regal mediatic. Emisiunea se va numi fie "Trăieşte Liber", fie "Dansez pentru mine", deşi postul Acasă susţine în continuare că "Inimă de român" ar fi exact ce ne trebuie. Va fi transmisă simultan pe toate canalele trustului. Fiecare canal va transmite imagini diferite, din unghiuri şi încadraturi diferite. De-aia am 18 camere pe motoretă. Senzorul din şa face upstream pe conquiztador, unde userii vor fi invitaţi să estimeze cât de tare mă doare în fund. Câştigătorii vor primi ca premiu o vizită la studiourile Buftea şi se vor putea fotografia alături de Departamentul de Marketing al trustului. Mişto.
Te roade să ştii cât câştig din asta, nu?
Uite cum stau lucrurile: caşcaval nu primesc, dar trustul îmi procură băutura, drogurile şi curvele. Mie-mi convine pentru că nu cheltuiesc bani. Şi lor le convine pentru că le au pe stoc, de la nişte bartere.
Omul respectiv a lansat pe piaţă un genial viral offline, adică din gură în gură, mai exact zvon, bârfă, şuşanea. Zvonul a ajuns şi la urechile mele şi îmi permit să-l reproduc, folosind în acest scop aparatul reproducător.
Cică - zice zvonul - Brăduţ Florescu a plecat în Thailanda pe banii lu' ProTV, ca să facă un documentar pentru reputatul post de televiziune, numărul unu în România.
Adică eu o ard aiurea pe blog, mint şi când spun adevărul, toc banii lui Lauder şi Asociaţii, iar noaptea dorm într-o cameră ascunsă.
Motoreta aia nu mi-am cumpărat-o eu, mi-a trimis-o Departamentul de Achiziţii din Pache Protopopescu. E echipată cu 18 camere HD şi mai are şi un senzor în şa care transmite live pe internet cât de tare mă doare fundul, pe o scară de la 1 la 10.
Pisicile alea de care tot scriu nu sunt pisici, ci 3 reporteriţe de la Pro, Acasă şi Sport.ro, plus Mamalor (Cocos), fostă editor la Ştirile de la ora 19, transferată disciplinar după ce-a înjurat-o pe Esca. Toată ziua beau rom pe verandă şi povestesc ce viaţă mişto era la Pro înainte. Mi-au făcut capul calendar gregorian. După ce beau, îşi mănâncă grăunţele cu aromă de peşte şi adorm relatând de la faţa locului.
După ce-o să terminăm filmările, dragi telespectatori, fiţi pregătiţi de un regal mediatic. Emisiunea se va numi fie "Trăieşte Liber", fie "Dansez pentru mine", deşi postul Acasă susţine în continuare că "Inimă de român" ar fi exact ce ne trebuie. Va fi transmisă simultan pe toate canalele trustului. Fiecare canal va transmite imagini diferite, din unghiuri şi încadraturi diferite. De-aia am 18 camere pe motoretă. Senzorul din şa face upstream pe conquiztador, unde userii vor fi invitaţi să estimeze cât de tare mă doare în fund. Câştigătorii vor primi ca premiu o vizită la studiourile Buftea şi se vor putea fotografia alături de Departamentul de Marketing al trustului. Mişto.
Te roade să ştii cât câştig din asta, nu?
Uite cum stau lucrurile: caşcaval nu primesc, dar trustul îmi procură băutura, drogurile şi curvele. Mie-mi convine pentru că nu cheltuiesc bani. Şi lor le convine pentru că le au pe stoc, de la nişte bartere.
24 februarie 2010
Râzi de Unirea Urziceni
Râzi de numele tău, de numele familiei tale şi de toate numele care nu rimează cu Anfield. Sunt de căcat.
Râzi de pozele cu tine mic în puţa goală, fii ruşinat de ele când maică-ta vrea să i le arate noii tale gagici, chiar dacă ştim cu toţii că, între timp, puţa ta a învăţat să crească.
Râzi de poeziile pe care le scriai în liceu şi de toate momentele de slăbiciune când ai cântat un cântec.
Râzi de momentele de pasionată sinceritate când, aflându-te în compania unor oameni fără vise, îţi povesteai visele ca şi cum le-aţi fi putut împărtăşi.
Râzi de toate ideile tâmpite pe care le-ai avut, care te-au trezit noaptea din somn şi pe care te-ai pişat a doua zi, la primul feedback primit de la un individ fără idei.
Râzi de slăbiciunea ta de a fi om, de a plânge, de a spera, de a crede că se poate.
Râzi de bucuria de a pierde un meci mare într-o lume unde se joacă doar meciuri mici.
Hai să-ţi spun o chestie: nemuritorul, când moare el, trebuie să se ducă singur la groapă, să se bocească, să-şi arunce pământ peste coşciug şi să-i fie dor de el.
Răzvan, mulţumesc pentru bilete.
23 februarie 2010
Se vede clar şi la televizor
Bucata de filmare din Thailanda e făcută la două zile după ce m-am întors din ţară. Vedeţi şi la televizor ce urât sunt in Herăstrău şi ce mai puţin urât sunt in Chaloklam. Aşa aţi fi şi voi, chiar aşa. După două zile. Mai puţin ăia care sunteţi aşa frumoşi că n-are ce să vi se întâmple (decât cel mult să vă căsătoriţi cu idioţi).
Mulţumesc Ioanei pentru filmarea de-aici. Îi mulţumesc şi reporterului Gabriela Peset, care chiar a înţeles cum stă treaba cu subiectul. Succes noului Observator.
Ştiu, scriu cam cocoşat, dar nu pot să mă întind, că doarme tărcata aia mică fix în spatele meu.
Şi casa costă 180 de Euro, Gabi, nu 180 de dolari. Bine-ar fi...
Mulţumesc Ioanei pentru filmarea de-aici. Îi mulţumesc şi reporterului Gabriela Peset, care chiar a înţeles cum stă treaba cu subiectul. Succes noului Observator.
Ştiu, scriu cam cocoşat, dar nu pot să mă întind, că doarme tărcata aia mică fix în spatele meu.
Şi casa costă 180 de Euro, Gabi, nu 180 de dolari. Bine-ar fi...
Thailanda: cel mai potrivit vehicul dacă nu te grăbeşti nicaieri
Se ia motoreta cumpărată săptămâna trecută, se duce la shop-ul lui Autain şi i se ataşeaza un saleeng. 180 de euro. Are suspensii, are faruri, stopuri. La total, vehicolul poate transporta:
- un prieten în spatele tău
- doi prieteni pe băncuţă
- un câine
- bagaje
- o ladă mare de bere
Drăcia se conduce foarte greu, dar e extrem de practică. Cu ceva bagaje în ataş, nu treci de 60 de kilometri la oră. Cel mai bine e să mergi cu 50, că în curbele mai strânse ataşul se ridică în aer.
Consumul motoretei a mai crescut, de la 1,5 litri la sută pe la 2 şi ceva.
Cu această maşinărie, pe care aici o vezi la fiecare colţ de stradă, o să plec să văd Thailanda. De la sud la nord, cu 50 la oră. Săptămâna viitoare, ca nu mi-au venit încă actele.
Bun, şi-acum, că m-am remotorizat, am un anunţ de făcut: celebra, faimoasa, temuta Cobră Ucigaşă, Subarul lui Brăduţ Florescu, maşina care l-a purtat pe acesta prin tărâmuri de legendă, SE VINDE.
Înmatriculată în 2004, 95.000 de kilometri, toate reviziile la zi, merge impecabil, are şi cauciucuri de iarnă noi, climă, piele, o trapă cât toate zilele, motor turbo benzină, 178 CP, 11-12 litri la sută pe autostradă . Dar ce mai contează astfel de detalii când vorbim nu despre o maşină, ci despre un mit?
Aştept oferte.
Prima zi de festival in Chaloklam, Koh Pha Ngan
Templul din Chaloklam este incă under construction şi tradiţia cere ca fiecare familie din "parohie" să contribuie la edificiu. Nu cu bani, ci cu o grămăjoară de nisip, care se aşează în curtea templului cu un steguleţ pe care e trecut numele donatorului. După care materialul trece în mâinile tinerilor călugări şi este pus la treabă.
În rest, muzică, jocuri de copii, mâncărică bună, ţoale ieftine, aur şi purpură. E al 5-lea festival de când am venit pe insula asta. Unul pe lună. Şi fiecare ţine o săptămână. Oamenii nu se plictisesc deloc.
20 februarie 2010
Vacanţă pe naiba
Scoală-te, dă-le de mâncare la disperatele pisici, fă duş, spală paharele de la băuta de aseară, du gunoiul, schimbă sacii, strânge tot de pe verandă, dă cu mătura, dă cu mopul, dă cu peria, scutură saltelele, spală saltelele, pune-le la uscat pe gard, scutură rogojina aia mare, şterge mesele, răspunde la mailuri, aprobă commenturi, arde-i cele două CD-uri cu muzică lui Nee, du-te şi i le dă, mănâncă micul dejun, înoată juma de oră să te ţii în formă, sună-l pe Chris în legătură cu chestia aia, du-te la pet shop în Thong Sala şi cumpără un sac nou de mâncare pentru pisici că ăla vechi s-a terminat, opreşte la piaţă, ia roşii şi morcovi, ia o butelie de apă, treci să-ţi iei rufele de la spălat, întoarce-te acasă, hrăneşte mâţele, udă grădina că e secetă, schimbă apa din ligheanul de la intrare, curăţă motoreta de nisip, ia saltelele de pe gard, pune totul pe verandă aşa cum a fost, mai puţin măsuţa aia pe care o bagi în casă, aranjează la loc prelungitoarele, boxele şi tot ce mai era pe-acolo, fă duş să scapi de sare, fă poze, descarcă-le în laptop, scrie şi publică totul pe blog.
Te aştept.
19 februarie 2010
Întrebarea zilei
Mănânci căcat sau rabzi de foame?
CIRIP: Thailanda şi visa on arrival pentru români
Azi-dimineaţă, cum îmi beam aşa cafeaua pe verandă, vine o mierlă cu scandal:
- Ai auzit, ai auzit??!?!!?
- Ce?
- Dă un biscuite de-ăla şi-ţi spun.
- Poftim.
- Mmmm...biscuite...buuuun...
- Acu zi.
- Tu eşti român, nu?
- Da, nu auzi că vorbesc româneşte?
- Eh, mereu confund româna cu rusa. Ştiu atâtea limbi că am ajuns să le încurc. Deci acum vorbesc româneşte, deci tu eşti român.
- Da, dragă.
- Fii atent. Cică vă dăm visa on arrival.
- Cine "vă dăm"? Voi, mierlele?
- Nu, dragă. Noi, Thailanda.
- Ei, na.
- Da, au vorbit cei mari între ei, ai noştri cu ai voştri şi s-au înţeles.
- Şi când se întâmplă?
- Anul ăsta. În câteva luni, mai exact. Momentan se fac hârtiile.
- De unde ştii tu?
- Mi-a ciripit o păsărică.
- Ţi-a ciripit cumva şi pentru câte zile ne daţi viză?
- 30 de zile din câte ştiu eu.
- E mai bine decât m-am aşteptat.
- Te bucuri?
- Normal că mă bucur!
- Şi eu. Aş vrea să vină mai mulţi români pe-aici. Românii sunt buni, îţi dau biscuiţi, nu ca alţii.
- Ăsta era un apropo?
- Da.
18 februarie 2010
Cum să-ţi iei o motoretă în Thailanda
Ca să-ţi iei o motoretă - sau orice alt vehicul - în Thailanda, trebuie să parcurgi nişte paşi. Nu puţini, nu mulţi. Iată paşii, aşa cum i-am parcurs eu.
Ora 10.30. Trec de control pe la dealerul Honda din Thong Sala, Koh Pha Ngan.
- Aveţi Honda Dream?
- N-avem Honda Dream. Peste două săptămâni abia.
- Nasol. Nu pot să aştept două săptămâni.
- Deci să vă comandăm una?
- Evident că nu.
Ora 10.45. What the hell. Fug până în port să cumpăr bilet de ferry pentru Samui. Dintre cele două vapoare care plecau la ora 11, Lomprayah era full, iar Seatran avea o oră întârziere.
Ora 13. Ajung în Samui, iau un taxi.
Ora 13.45. Ajung la Immigration Office. Ca farang, nu poţi deţine proprietăţi în Thailanda fără să ai un certificat de rezidenţă, care se ia de aici. Aştept 5 minute şi întind paşaportul domnişoarei zâmbitoare de la ghişeu.
- Do you have poto?
- Oh, sorry, no, I don't have poto.
- No problem, we take poto.
Scoate de sub birou un aparat mic, imi face poză, mă pune să semnez o hârtie şi să plătesc 700 de THB.
- Sir, please come back in one aua.
Ora 14.00. Ce să fac o oră? Iau un taxi-scuter şi mă duc la cel mai apropiat dealer Honda.
- Aveţi Honda Dream?
- Avem Honda Dream.
- Cât costă?
- 43.000 THB.
- Oh, zei, nu se poate, e prea scump! Îmi daţi un discount?
- Ne pare rău, nu putem, e deja un preţ foarte mic (aşa şi era, da' trebuia să mă târguiesc, să nu mă ia de papagal)
- Vă rog frumos.
- Bine. 42.500 THB.
- Mulţumesc.
- Vă aşteptăm cu certificatul de rezident, să facem actele. Ce culoare să fie motoreta?
- Ce culori aveţi?
- Negru, roşu, albastru.
- Dumneavoastră cum ziceţi să fie?
- Albastră.
- Albastră să fie, ca Unirea Urziceni.
"Motoreta va fi albastră"
Ora 14.40. Mă întorc la biroul de imigrări. Nu bag bine capul pe uşă că funcţionara mă recunoaşte şi vine la mine cu un plic în mână.
- Sir, your certificate ready. Please, sign here.
Fata îmi scosese 4 poze. Una era pe certificat, celelalte 3 puse în paşaport, că poate mai am nevoie. Îmi plac pozele alea, mă hlizesc.
Ora 15.10. Sunt înapoi la dealer. Motoreta este albastră. Au scos-o deja afară.
- Pot să plătesc cu cardul?
- Sigur că puteţi.
- Când pot circula cu ea?
- Imediat. Dar numai în Samui şi Pha Ngan.
- Păi eu aş vrea să mă duc cu ea pe continent.
- Înmatricularea durează cam două săptămâni, că se face la Surat Thani.
- Şi dacă am nevoie mai repede? Săptămâna viitoare vreau să plec la drum.
- Atunci facem tot posibilul să rezolvăm într-o săptămână.
- Bun. Să-mi daţi un telefon, vă rog, să vin să iau actele şi plăcuţele de înmatriculare.
- Nu e nevoie să veniţi, vi le trimitem noi la dealerul Honda din Koh Pha Ngan.
- O ultimă rugăminte: pot cumpăra nişte benzină de la dumneavoastră? Aş vrea să plec cu ea, dacă tot e voie s-o conduc.
- V-am pus deja doi litri.
Femeia m-a condus la motoretă, mi-a dat cheile, o jachetă brandată Honda şi o cască.
- E bine albastră sau vreţi altă culoare?
- E perfect albastră. Ca Unirea Urziceni.
"Casca va fi albastră"
Ora 15.45. Sunt deja în port, uşor îngrijorat. Între Samui şi Pha Ngan nu există ferry-uri pentru autovehicule. O singură dată văzusem un scuter la bordul unui vaporaş Songserm. Coincidenţa a făcut ca fix portul unde mă aflam să fie baza lui Songserm. Strâng din fund şi intru la casa de bilete:
- Bună ziua, aş vrea să transport şi eu o motoretă până la Thong Sala. Se poate?
- Un moment, să-l întreb pe căpitan, zice domnişoara şi scoate un walkie talkie.
- Captain...mai pap kak pak kap pak motobak?
- Hrrr...mai pak pap kap kak pak motobak!
- No problem, sir. 200 baht for you and 300 baht for motorbike.
Ora 17.15. Mă îmbarc pe vaporaş. Un bătrânel îmi preia motoreta, o suie cu mare grijă la bord şi o ancorează cu frânghii.
Ora 18.30. Sunt înapoi în Koh Pha Ngan. După ce toţi backpackerii coboară, bătrânelul debarcă Honda cu aceeaşi grijă şi o cricuieşte pe cheu. Vede jacheta brandată în coş:
- Ooooo, nice. Fo me?
- What?
- This. Jacket. Fo me?
- You like it?
- Yes. Blue. Butipul. I like.
- Then...fo you.
- Oooo, thank you.
Ora 19.00. "Ud" motoreta cu bere Leo.
COMPLETARE: Prin insulele turistice poţi conduce fără permis. Pe continent se schimbă treaba. Mâine mă duc să aplic pentru permis de Thailanda. Vă anunţ cum a decurs birocraţia.
Alb-Albastru
Nu ştiu cum se prezintă situaţia în ţară, dar la noi aici e zi mare: Unirea are meci diseară. Satul e în sărbătoare. Oameni veniţi din toată lumea arborează mândri drapelul echipei alb-albastre, între două reprize de plajă alb-albastră.
Hai, băieţii! Sunteţi echipa celor mulţi.
Australia
Anglia, până şi Anglia ţine cu voi!
Italia
Suedia
România şi Thailanda
Thailanda. Un suporter înrăit.
Australia
Canada
Israel
Spania
Austria
Suedia
Franţa
Germania
17 februarie 2010
Problema cu liniştea e
că se aude tot.
16 februarie 2010
12 februarie 2010
Să mori rănit din dragoste de pizză
Vine Cristi aseară, zice:
- Mergi să mâncăm o pizza la Genni?
- Merg. Luaţi-o voi înainte, vă prind din urmă.
Mai bine ziceam "nu".
Închid laptopul, cobor, dau să bag piciorul în sandală, simt că mă ciupeşte ceva. Scutur piciorul, mă încalţ. Peste 5 minute, când intru la Genni, mă mânca tot corpul.
- Ţânţari? întreabă Ioana
- Nu, m-a ciupit iar o blestemată de-aia de furnica înaripată. Am mai păţit-o odată în Krabi, m-am umplut de băşicuţe.
- Eşti alergic la ciupituri de insecte?
- Aşa s-ar părea.
- Vezi că nu e de glumă, intervine Cristi. Îl ştiu pe un tip care a făcut stop cardiac de la o gâză de-asta.
- Nici o grijă, v-am zis, mi s-a mai întâmplat. Mă mănâncă şi mă băşic, da' n-am nici pe naiba.
M-am întors la căsuţă, mi-am pus un film şi m-am scărpinat. Mi se umflaseră picioarele şi obrajii. Nu prea eram în regulă. Vine iar Cristi.
- Cum te simţi?
- Mmmai bine.
- Bine pe dracu. Ţi s-a îngroşat şi vocea. Hai la spital acum.
- Nu merg.
- Ba mergi.
- Bine.
Nu ştiu ce alergie oi avea şi nici ce soi de furnică o fi fost aia, dar pe drumul până la spital am murit de frig pe motoretă. Erau 25 de grade şi mie îmi tremura ghidonul în mâini. Mai frig ca-n Bucureşti, aşa se simţea.
La Koh Pha Ngan hospital mi-au luat tensiunea, pulsul şi temperatura. Erau ok. Mi-au făcut o injecţie cu antihistaminice, mi-au dat două tipuri de buline şi un unguent pentru acasă.
- If you feel nausea, if you feel you cannot breath, you come back.
Pe drumul spre casă, lui Cristi i s-a terminat benzina. L-a sunat pe Andrei, care a fugit până la bebzinărie şi a venit după noi în pădure cu o sticlă de gazolină. Între timp, pe mine mă luase o mare ameţeală şi parcă şi o uşoară senzaţie de vomă.
- Mă, mie dacă mi se face mai rău de atât nu sunt în stare să mă întorc la spital pe frigul ăsta. Hai înapoi.
Am expus doctoriţei noile simptome.
- OK. You stay here tonight, we take care of you. It's safer.
Băieţii s-au dus acasă. Sora medicală mi-a administrat o injecţie, apoi încă una, încă una, nu se mai oprea. Am început să râd. În total, 6. Apoi m-au transferat în salon. Fac recensământul: o mamă cu un copil de 4 ani, o mamă şi un tată cu un copil de 3, o mamă cu o fetiţă de 12 şi doi bărbaţi în vârstă.
Am cerut o pătură în plus, să-mi opresc cumva tremuriciul. Copilul cu doi părinţi plângea urât de tot, unul dintre bătrâni sforăia îngrozitor, aparatele piuiau la fiecare 15 secunde (am numărat). Cu toate astea, am reuşit să adorm. M-a mai trezit asistenta de două ori. Prima oară pentru încă o rundă de injecţii, a doua oară ca să iau o pastilă.
Dimineaţa, când am deschis ochii, cei mai mulţi pacienţi plecaseră. Rămăseseră fata de 12 ani şi copilul plângăcios. Care a început să urle iar, că voia ta-su să-i dea de mâncare. Uşa din spatele salonului era deschisă şi dădea spre o pădure de palmieri, era frumos şi soare şi, în sfârşit, era cald. Mă simţeam ca un rănit în războiul din Vietnam.
M-am ridicat în capul oaselor. Asistenta m-a văzut imediat şi a venit la mine.
- Pot să plec?
- Cum vă simţiţi?
- Foarte bine acum.
- Semnaţi hârtiile astea, vă rog.
Am semnat, am plătit (25 de euro pentru toată distracţia).
Nu mai mănânc pizza.
- Mergi să mâncăm o pizza la Genni?
- Merg. Luaţi-o voi înainte, vă prind din urmă.
Mai bine ziceam "nu".
Închid laptopul, cobor, dau să bag piciorul în sandală, simt că mă ciupeşte ceva. Scutur piciorul, mă încalţ. Peste 5 minute, când intru la Genni, mă mânca tot corpul.
- Ţânţari? întreabă Ioana
- Nu, m-a ciupit iar o blestemată de-aia de furnica înaripată. Am mai păţit-o odată în Krabi, m-am umplut de băşicuţe.
- Eşti alergic la ciupituri de insecte?
- Aşa s-ar părea.
- Vezi că nu e de glumă, intervine Cristi. Îl ştiu pe un tip care a făcut stop cardiac de la o gâză de-asta.
- Nici o grijă, v-am zis, mi s-a mai întâmplat. Mă mănâncă şi mă băşic, da' n-am nici pe naiba.
M-am întors la căsuţă, mi-am pus un film şi m-am scărpinat. Mi se umflaseră picioarele şi obrajii. Nu prea eram în regulă. Vine iar Cristi.
- Cum te simţi?
- Mmmai bine.
- Bine pe dracu. Ţi s-a îngroşat şi vocea. Hai la spital acum.
- Nu merg.
- Ba mergi.
- Bine.
Nu ştiu ce alergie oi avea şi nici ce soi de furnică o fi fost aia, dar pe drumul până la spital am murit de frig pe motoretă. Erau 25 de grade şi mie îmi tremura ghidonul în mâini. Mai frig ca-n Bucureşti, aşa se simţea.
La Koh Pha Ngan hospital mi-au luat tensiunea, pulsul şi temperatura. Erau ok. Mi-au făcut o injecţie cu antihistaminice, mi-au dat două tipuri de buline şi un unguent pentru acasă.
- If you feel nausea, if you feel you cannot breath, you come back.
Pe drumul spre casă, lui Cristi i s-a terminat benzina. L-a sunat pe Andrei, care a fugit până la bebzinărie şi a venit după noi în pădure cu o sticlă de gazolină. Între timp, pe mine mă luase o mare ameţeală şi parcă şi o uşoară senzaţie de vomă.
- Mă, mie dacă mi se face mai rău de atât nu sunt în stare să mă întorc la spital pe frigul ăsta. Hai înapoi.
Am expus doctoriţei noile simptome.
- OK. You stay here tonight, we take care of you. It's safer.
Băieţii s-au dus acasă. Sora medicală mi-a administrat o injecţie, apoi încă una, încă una, nu se mai oprea. Am început să râd. În total, 6. Apoi m-au transferat în salon. Fac recensământul: o mamă cu un copil de 4 ani, o mamă şi un tată cu un copil de 3, o mamă cu o fetiţă de 12 şi doi bărbaţi în vârstă.
Am cerut o pătură în plus, să-mi opresc cumva tremuriciul. Copilul cu doi părinţi plângea urât de tot, unul dintre bătrâni sforăia îngrozitor, aparatele piuiau la fiecare 15 secunde (am numărat). Cu toate astea, am reuşit să adorm. M-a mai trezit asistenta de două ori. Prima oară pentru încă o rundă de injecţii, a doua oară ca să iau o pastilă.
Dimineaţa, când am deschis ochii, cei mai mulţi pacienţi plecaseră. Rămăseseră fata de 12 ani şi copilul plângăcios. Care a început să urle iar, că voia ta-su să-i dea de mâncare. Uşa din spatele salonului era deschisă şi dădea spre o pădure de palmieri, era frumos şi soare şi, în sfârşit, era cald. Mă simţeam ca un rănit în războiul din Vietnam.
M-am ridicat în capul oaselor. Asistenta m-a văzut imediat şi a venit la mine.
- Pot să plec?
- Cum vă simţiţi?
- Foarte bine acum.
- Semnaţi hârtiile astea, vă rog.
Am semnat, am plătit (25 de euro pentru toată distracţia).
Nu mai mănânc pizza.
11 februarie 2010
Acasă
Prima vizită la Urziceni. Doar muzica îmi mai ţinea de cald.
Am fost acasă. A fost frig. Am evitat să ies din apartament. De-aia nici n-am apucat să mă văd cu toţi prietenii dragi. Mi-era pur şi simplu, groază să ies în stradă şi să mă apuc să scot maşina din zăpadă. Taxiuri pe Câmpineanu nu vin. Aşa cum nu veneau nici în Drumul Taberei şi în niciun alt cartier unde am locuit. Deci de-aia nu ne-am văzut.
Chiar că.
M-am dus de 3 ori la Urziceni la mama. Insuficient. Tot e bine că a văzut că-s întreg şi că par sănătos şi aproape fericit. Sper că s-a mai liniştit. Totuşi, "Când te întorci de tot, Brăduţ mamă?"
Bineînţeles că, a doua zi după ce-am ajuns, mi-am găsit maşina lovită în parcare. Unu' dăduse cu spatele şi, cumva, îmi smulsese pe jumătate tăbliţa de înmatriculare din suport. Am pus-o la loc nu atât pentru că ar fi căzut de tot, ci ca să scap de amabilii care mă claxonau la semafor "Domnu, vă cade numărul".
La ieşirea din Samui Airport. Bucurie mare.
Drumul înapoi spre insulă a fost mai scurt decât cel spre Bucureşti. Doar 25 de ore door to door. De data asta, pe segmentul Bucureşti - Istanbul am zburat cu Turkish. Fără întârziere. Restul drumului, impecabil şi obositor.
Ioana şi Cristi m-au aşteptat cu braţele deschise: "Scapă-ne de pisici!"
Alea mici au crescut corespunzător, vânează şoareci şi şopârle şi au făcut caca în hainele lui Cristi, proaspăt aduse de la spălat. Mama lor e din nou gravidă, cu acelaşi motan alb răpănos. Vin pe-acasă doar să mănânce. Cică să mai faci pisici.
Diana a plecat înapoi în România (business issues, ceva). Au mai fost nişte români pe-aici, au plecat, au venit alţii. În rest, nimic.
Nu ştiu mă întorc, mamă. Cât mai târziu, sper.
Îmi deschid low-cost-ul meu
1. Avioanele mele vor zbura mai jos decat celelalte, de unde şi numele de low cost. Ca urmare, se va elimina presurizarea cabinei, iar aerul condiţionat va fi oprit deoarece la altitudinea de croazieră (3-4000 de metri) este întotdeauna răcoare. Pe timp de iarnă, pasagerii vor putea achiziţiona pături la bordul aeronavei. (citeşte tot pe Amazingrace.ro)
9 februarie 2010
Olam Haba
Eu o să mor atunci când o să moară Internetul.
Ştiu la ce te gândeşti, dar nu e asta. Sunt mult mai pervers.
Să spunem că, printr-un concurs de rahaturi tehnice, zborul THY 1444 pe ruta Bucureşti-Istanbul nu mai ajunge la destinaţie şi dispare cu tot cu mine. Sau zborul ăsta ajunge şi următorul pică. Sau următorul. Sau mă muşcă singura cobră de pe insulă. Sau, mă rog, găsesc eu o soluţie să crăp, că am lucrat la creaţie. Buuuuuun. Ce urmează?
Nu vorbim de TV. Acolo o să fiu, culmea ironiei, "un cetăţean român". Ăştia de la TV n-au cunoscut niciun răposat pe când trăia. O văduvă plus doi orfani egal trei surse. Poate la Realitatea să facă o ştire de 45 de secunde, cu vocea mea de la Revelion şi pozele trimise pentru materialul despre Banda Aceh, după care imaginea mea se va fade out, 3 secunde de negru şi trecem la ştirea despre eleva beată. Presimt că pe burtieră o să scrie "Brăduţ Florescu: turist în lumea umbrelor".
Dar pe net...dar pe net...
În prima săptămână o să fac super-trafic. Bloggerii sunt tineri şi rareori moare câte unul. Ar fi un eveniment. S-ar umple netul de cyberlacrimi cu link la răposatul. Fidelii vor publica fragmente din operele mele online, sub titluri de genul "de ce-l citeam", "ce-a insemnat pentru mine", "rândurile astea m-au făcut să-l iubesc pe".
În a doua săptămână traficul va scădea şi e normal, că e păcat citeşti morţi atâta timp cât Cărtărescu e în viaţă. Va apărea un flux nou, de onlaineri care m-au apreciat mai mult, m-au iubit mai mult şi m-au înţeles mai mult decât generaţia primei săptămâni. Ei or să mă pună în blogroll POST MORTEM. Un ultim omagiu. Un timp.
În a treia săptămână, vor mai fi câteva fete care se vor uita pe pozele mele. Va apărea un grup pe Facebook intitulat "Ce-a însemnat el pentru mine", la care vor adera mii de persoane, vor scrie câteva zeci după care va apărea grupul "Trăieşte-ţi viaţa cât mai poţi".
În a patra săptămână voi părea mort de-a binelea:
Ştiu la ce te gândeşti, dar nu e asta. Sunt mult mai pervers.
Să spunem că, printr-un concurs de rahaturi tehnice, zborul THY 1444 pe ruta Bucureşti-Istanbul nu mai ajunge la destinaţie şi dispare cu tot cu mine. Sau zborul ăsta ajunge şi următorul pică. Sau următorul. Sau mă muşcă singura cobră de pe insulă. Sau, mă rog, găsesc eu o soluţie să crăp, că am lucrat la creaţie. Buuuuuun. Ce urmează?
Nu vorbim de TV. Acolo o să fiu, culmea ironiei, "un cetăţean român". Ăştia de la TV n-au cunoscut niciun răposat pe când trăia. O văduvă plus doi orfani egal trei surse. Poate la Realitatea să facă o ştire de 45 de secunde, cu vocea mea de la Revelion şi pozele trimise pentru materialul despre Banda Aceh, după care imaginea mea se va fade out, 3 secunde de negru şi trecem la ştirea despre eleva beată. Presimt că pe burtieră o să scrie "Brăduţ Florescu: turist în lumea umbrelor".
Dar pe net...dar pe net...
În prima săptămână o să fac super-trafic. Bloggerii sunt tineri şi rareori moare câte unul. Ar fi un eveniment. S-ar umple netul de cyberlacrimi cu link la răposatul. Fidelii vor publica fragmente din operele mele online, sub titluri de genul "de ce-l citeam", "ce-a insemnat pentru mine", "rândurile astea m-au făcut să-l iubesc pe".
În a doua săptămână traficul va scădea şi e normal, că e păcat citeşti morţi atâta timp cât Cărtărescu e în viaţă. Va apărea un flux nou, de onlaineri care m-au apreciat mai mult, m-au iubit mai mult şi m-au înţeles mai mult decât generaţia primei săptămâni. Ei or să mă pună în blogroll POST MORTEM. Un ultim omagiu. Un timp.
În a treia săptămână, vor mai fi câteva fete care se vor uita pe pozele mele. Va apărea un grup pe Facebook intitulat "Ce-a însemnat el pentru mine", la care vor adera mii de persoane, vor scrie câteva zeci după care va apărea grupul "Trăieşte-ţi viaţa cât mai poţi".
În a patra săptămână voi părea mort de-a binelea:
Fie-i php-ul uşor
Google să-l ierte.
A fost un blogger bun.
Aşa e, dădea accept la toate commenturile.
N-ai fost atent: am zis voi părea. Pentru că eu, de fapt, voi continua să trăiesc. Singur, undeva. Nu mă vezi?
Iată-mă:
Cu ochi mari şi blânzi, de fermier, purtând aceeaşi salopetă de blugi, aceeaşi cămaşă vişinie şi aceeaşi freză demodată cu care deja te-ai obişnuit de când eram vecini. La câţiva paşi distanţă stă gata de lansare un balon cu aer cald, iar în nacelă - o oaie neagră: sufletul meu care refuză să urce la cer întru iertarea păcatelor.
Iată-mă:
Singur şi melancolic, ca orice nemuritor, în mijlocul tarlalei cu varză neculeasă de secole, sub morile de vânt, mângâiat de privirile blânde ale cailor şi de parfumul pomilor preaîncărcaţi de fructe.
N-ai fost atent: am zis voi părea. Pentru că eu, de fapt, voi continua să trăiesc. Singur, undeva. Nu mă vezi?
Iată-mă:
Cu ochi mari şi blânzi, de fermier, purtând aceeaşi salopetă de blugi, aceeaşi cămaşă vişinie şi aceeaşi freză demodată cu care deja te-ai obişnuit de când eram vecini. La câţiva paşi distanţă stă gata de lansare un balon cu aer cald, iar în nacelă - o oaie neagră: sufletul meu care refuză să urce la cer întru iertarea păcatelor.
Iată-mă:
Singur şi melancolic, ca orice nemuritor, în mijlocul tarlalei cu varză neculeasă de secole, sub morile de vânt, mângâiat de privirile blânde ale cailor şi de parfumul pomilor preaîncărcaţi de fructe.
Sunt eu.
Sunt mortul viu nivelul 27 cu 31638 de puncte de pe Farmville.
Mai dă şi tu cu mătura, că eu n-am voie efort.
Sunt mortul viu nivelul 27 cu 31638 de puncte de pe Farmville.
Mai dă şi tu cu mătura, că eu n-am voie efort.
5 februarie 2010
Poveşti de sub scut
Sursa foto: www.defence.gov
Zalău, judeţul Sălaj. Asociaţia Astronomilor Amatori "Casiopeea" din localitate a înaintat Guvernului României o plângere oficială, susţinând că instalarea scutului anti-rachetă va face imposibilă observarea cerului pe timp de noapte.
Comuna 4 Fraţi, judeţul Ialomiţa. Într-un lan de porumb a fost descoperit cadavrul unui bărbat care ţinea în mână o cheie franceză. După cercetări prealabile, agentul de poliţie Stelu Cosâmbea a concluzionat că, cel mai probabil, mortul lucra la scutul anti-rachetă şi, nefiind bine ancorat, s-a dezechilibrat şi a căzut pe raza comunei. Primarul Carabulea a anunţat Ambasada SUA.
Zimnicea, judeţul Teleorman. Într-un cadru festiv, a fost redat uzului civil adăpostul anti-atomic de la subsolul şcolii numărul 2 din localitate. În fostul adăpost, construit între anii 1984 şi 1989 în timpul orelor de P.T.A.P., urmează să funcţioneze un bar de noapte şi o sală de jocuri electronice.
Pietroasele, judeţul Buzău. Un grup de
Avrig, judeţul Sibiu. După 36 de ani de funcţionare, clubul local de rachetomodelism sugestiv intitulat "Rachetă albă" s-a autodizolvat.
4 februarie 2010
Poveste cu vulcani
Becak-ul e o motoretă cu ataş, o maşină a săracului, folosită în Indonezia ca taxi pentru curse scurte. Motoreta e la fel de bătrână ca taximetristul, huruie din toate mădularele şi se sufocă în pante. Călătoreşti pe o banchetă îngustă şi incomodă, în bătaia vântului, a ploii, a caniculei şi a noxelor înfiorătoare pe care le produc vehiculele din jur. Nu ai centură de siguranţă şi nici vreo bară de care să te ţii. Din aceste motive, becakurile depăşesc arareori graniţele oraşului. Şi tot din acest motiv decis să iau un becak până în munţi, la Berastagi. (continuarea pe Amazingrace.ro)
2 februarie 2010
7 profile pictures pe care nu le înţeleg
1. Poza cu tine la schi. Nu-ţi văd faţa! Sau arăţi de aşa natură încât ai voie doar sporturi cu mască? Valabil şi pentru poza cu tine la diving. Ce să-ţi spun.
2. Poza cu ochelari de soare. Ai cumva un Q7 alb cu numărul DJ-69-XXL?
3. Poza cu copilul în braţe. Ţi-ai trait traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, poate ăsta micu' să mai apuce.
4. Poza cu partenerul de viaţă. Adică "În sfârşit, mi-am găsit pe cineva. Voi? Tot singuri?"
5. Poza cu căţelul/pisica. Adică "Încă îl mai caut, aş vrea să fie pufos şi să mă lingă".
6. Poza Andri Popa (şi cu pieptul dezvelit). Sugerează că te adresezi pieţei externe. Turcia, Spania, Italia, ca să dau doar un exemplu.
7. Poza cu un personaj de desene animate, despre care o să afli mai multe după ce-o să-ţi pierzi virginitatea.
2. Poza cu ochelari de soare. Ai cumva un Q7 alb cu numărul DJ-69-XXL?
3. Poza cu copilul în braţe. Ţi-ai trait traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, poate ăsta micu' să mai apuce.
4. Poza cu partenerul de viaţă. Adică "În sfârşit, mi-am găsit pe cineva. Voi? Tot singuri?"
5. Poza cu căţelul/pisica. Adică "Încă îl mai caut, aş vrea să fie pufos şi să mă lingă".
6. Poza Andri Popa (şi cu pieptul dezvelit). Sugerează că te adresezi pieţei externe. Turcia, Spania, Italia, ca să dau doar un exemplu.
7. Poza cu un personaj de desene animate, despre care o să afli mai multe după ce-o să-ţi pierzi virginitatea.
Welcome
Foto: Andrei Iliescu
Să mă prezint. Sunt un prost. Un prost bâtă. Un prost şi un superficial, un prost şi un ignorant. Promoţie. N-aş fi ajuns niciodată în halul ăsta dacă aş fi stat naibii acasă, în Bucureştiul binecunoscut. Dar n-am stat. Iar prostia mea a început să se întindă, cuprinzând în expansionismul său jumătate din planetă. În următorul cincinal preconizez că va face incojurul lumii.
Totul a început, fireşte, la Balchik, într-o vacanţă scurtă şi tomnatică după o despărţire definitivă. O combinaţie unică de singurătate depresivă, castel regal, vin ieftin şi copii din miez de noapte a generat un scurt-circuit din care nu aveam să-mi mai revin vreodată. Pentru prima dată în viaţă o carte a ridicat din umeri la întrebările mele. Acolo, pe plaja rece cu prundiş, cartea şi-a declinat competenţa. “Întreabă lumea. Eu nu ştiu mai multe”. Am început să pun întrebări în stânga şi în dreapta. Întrebări prosteşti, năuce, de om care aleargă pe drum în direcţia opusă destinaţiei, de mesean care comandă mai întâi desertul, îşi strică foamea şi lasă friptura neatinsă în farfurie. Am primit răspunsuri. Răspunsuri ca nişte nisipuri mişcătoare, ca nişte doze de drog care te aruncă, unul câte unul, într-o dependenţă ireversibilă. În cazul meu, în prostie fără frontiere.
Bulgaria mi-a ridicat nişte întrebări majore despre ţara mea. La început, retorice, de turist frustrat. Apoi, au început să sape la temelia adevărului pe care îl ştiam. Atâtea asemănări de fond şi atâtea diferenţe de formă. La un moment dat, am ajuns să mă cred bulgar. Imi place imnul lor de mor şi lăcrimez când îl aud.
La Helios, oraşul antic care se crede că ar fi fost capitala legendarului rege Dromichete, credeam că am găsit un răspuns. Mai aveam puţin şi dansam hora pe tumulii împrăştiaţi la 20 de kilometri sud de Dunăre. Dar ce să vezi, totul era doar o speculaţie. Helios e un fel de Atlantidă. Există 5 teorii majore referitoare la adevăratul amplasament al respectivei capitale. Am reţinut Hârşova.
Am coborât spre Veliko Târnovo în ideea unor weekenduri plăcute şi lipsite de întrebări, dar n-am făcut decât să anexez şi vechea capitală a ţarilor bulgari la imperiul ignoranţei mele. Bisericile din Arbanassi, care nu difereau cu nimic la exterior de casele localnicilor, ascundeau mai multe taine pe care mi-a fost cu neputinţă să le dezleg. Poveşti cu turci porniţi la vânătoare de creştini, poveşti cu pictori greci duşi cu pluta care zugrăviseră pe pereţii bisericilor imagini ale lui Platon şi Socrate, semnele zodiacului şi alegorii cu iz de bestiar.
Asta m-a trimis în Turcia. La Kapadokia am aflat atâtea lucruri încât mi-am dat seama că nu ştiu absolut nimic. Minunea geologică, cei 3 vulcani şi cei 3 sfinţi, bazele conceptului de Sfântă Treime, tradiţia creşterii cailor, prigoana continuă a creştinilor (la 1500 de kilometri distanţă de Veliko Târnovo), dinastia selgiucizilor, toponime cu sufixe hitite, Bizanţ, cruciade, Damasc, Alepo si Ierusalim, sufism şi dervishi. O intersecţie a o mie de drumuri. Am alergat încolo şi încoace turbat, câte puţin pe fiecare drum, să văd unde duce. Dar toate erau lungi, incredibil de lungi şi, după prima curbă mă întorceam la intersecţie şi-l începeam pe următorul.
Dervişii m-au trimis naibii la Konya, unde urmau alte bifurcaţii. Un drum ducea către Estul Africii, unde ritualurile sufite sunt practicate de o mie de ani. Un altul cotea către vechea Persie, ţara de origine a lui Mevlana Rumi dar şi a lui Mani. Un alt drum şedea priponit de un deal şi mă lua peste picior; era drumul lui Nastratin Hodgea. Şi altele, şi altele. Am mers mai departe pe calea cruciaţilor, care mi se părea cât de cât o alegere obiectivă deşi nu agream întrutotul motivaţiile şi practicile înaintemergătorilor mei. Ca să ajung la Antiohia, să aud aramaică pe străzile în pantă din oraşul vechi, să râcâi cu talpa ruinele unui mare port roman şi să latru ca un câine la lună spre muntele jumătate turc, jumătate sirian, pentru care nu aveam nici viză nici cultură generală.
De-aici lucrurile s-au rostogolit tot mai repede. A început să mă intereseze superficial Islamul, am petrecut un Hari Raya (corespondentul malay al lui Eid ul-Fitr, sfârşitul Ramadanului) printre musulmanii malaezieni, ceea ce m-a dus, fireşte la înţelegerea faptului că nu ştiu nimic despre junglă şi orangutani. Căutând răspunsul m-am întors la Islam pentru că Filipinele erau aproape şi grupul Abu Sayaf teroriza toată regiunea Mindanao şi pe diverii de la Sipadan. Fireşte, nici despre diving nu ştiam nimic. Încercând să aflu ceva am ajuns în Papua, unde trăsăturile şi muzica m-au anunţat că nu mai sunt în Asia, ci în Pacific.
Aşa am ajuns să îl citesc pe Paul Theroux şi să nu ştiu nimic despre Căpitanul Cook, Abel Tasman, Terra Australis, comerţul cu perle. În Rarotonga l-am cunoscut pe urmaşul al lui Fletcher Chrisian, infamul protagonist al revoltei de pe Bounty şi au început să mă intereseze poveştile mării, piraţii şi corăbiile, despre care în continuare nu ştiu nimic. Balenele din Tonga mi-au reamintit că habar nu am despre viaţa marină, lucru care m-a trimis în Sulawesi dar nu pentru scufundări, ci pentru un ritual funerar fără seamăn pe lume. Însă oamenii care‑l oficiau aveau seamăn, mai exact semeni, 3000 de kilometri mai la vest, in Sumatra, pe lângă lacul Toba, unde se vorbeşte o limbă din care ştiu doar două cuvinte şi oricum mi-ar fi imposibil să învăţ mai multe pentru că nu există cărţi.
Pe logica geografică am urcat Oceanul Indian spre fantomaticele insule Laccadive despre care – măcar aici am o scuză – se ştiu în general foarte puţine. Aici am aflat de la un petrolist despre arhipelagul Los Roques din Venezuela şi, vizitându-l, am realizat că nu ştiam o boabă spaniolă şi că aveam mai multe cunoştinţe despre Pluto decât despre viaţa adevărată din exotica Americă de Sud. Am vizitat un sanctuar de broaşte ţestoase – iar viaţă marină??? – şi m-am trezit făcând acelaşi lucru înapoi în Malaezia (de fapt, nu înţelegeam ce fac), prilej cu care am aruncat la coş bruma de informaţii pe care o deţineam în legătură cu triburile trăitoare în junglă, cu vânătorii de capete şi canibali, precum şi cu resorturile reale ale expansiunii Islamului în Asia de Sud-Est. Subiect care, în clipa în care l-am atins, m-a pocnit peste nas cu un portulan vechi conform căruia, dacă voiam să obţin şi cel mai mic răspuns, ar fi trebuit să bat lumea cu pixul în mână din Mali până în Bali, aşa cum făcuse Ibn Batuta cu 900 de ani înainte, fără avion.
Acesta e doar scheletul, schiţa, draftul imperiului prostiei mele. Imperiul alimentat de o conştiinţă a ignoranţei de care m-aş fi putut feri atât de uşor. Când voi începe să pun carne pe el, să adaug culori, să construiesc şosele şi străduţe între A, B, C şi Z, voi deveni cu siguranţă omul cu cea mai mare prostie din lume. Welcome to my world.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
