Faceţi căutări pe acest blog

Se încarcă...

28 noiembrie 2009

Banyan Tree Phuket.














Sa vi le prezint:
- SPA Pool Vila - incepand de la 600 de euro pe noapte
- Double Pool Vila - incepand de la 1200 de euro pe noapte.
De Sarbatori, inmultim cu 3.
Nu stiu sigur, ca n-am intrebat, daca in banii astia intra si micul dejun. Pentru detalii si comenzi intrati pe site-ul Banyan Tree.
Si-acum, hai sa spargem o banca.

27 noiembrie 2009

Io la Phuket FantaSea


Sawadee kaa, bine ati venit, fantani arteziene, havuzuri cu somni si crapi Koi, poze "iola", balerini de portelan, aur si perle, tras cu pistolul castigat ursuletz, restaurant de 3000 de locuri, sala de spectacole de 5000, maimutze, pelicani, sarpe boa si un tigru alb, semnel luminoase, poze pe tronul regal, mancare halal, carne de porc, rusi arsi de soare, ingeri si demoni, umbrelutze, un sobolan mic si speriat, mancare pentru pesti, 10 ani de la inaugurare, show traditional cu 15 elefanti si sute de dansatori, artificii, baloane, faceti poza cu puiul de tigru, multumim frumos mai treceti pe la noi, mapa si CD de prezentare, sawadee krap.








26 noiembrie 2009

Banda Aceh traieste


In Phuket, Thailanda, tsunami-ul din decembrie 2004 a masurat 2 metri inaltime si a ucis 5000 de oameni.
In Banda Aceh, valul a fost un pic mai mare: 45 de metri. Au murit 150.000 de oameni, adica unul din trei locuitori ai orasului. Nu e om pe strada care sa nu fi pierdut pe cineva.

Bunaoara, Mustafa, taximetristul care m-a plimbat prin oras la un pret piperat, ca pentru oamenii albi carora fundatiile de binefacere le deconteaza toate notele de plata:

- In dimineata aia, eram pe veranda cu sotia si bebelusul meu. Mancam ceva. Cand a venit valul, n-am avut timp sa reactionam.
Opri masina in dreptul unei casutze mici, proaspat vopsite in verde deschis.
- Uite, aici e casa mea. Aici stateam.
Am mai mers pret de cateva strazi.
- Iar aici, unde e copacelul asta, aici m-a aruncat valul. La 500 de metri distanta de casa.
- Si sotia? Si copilul?
- Nu i-am mai vazut niciodata.

A raspuns fara sa i se miste niciun muschi pe fatza. Mi-a dat senzatia ca, dupa 5 ani, devenise una cu povestea pe care-o spunea. Era cumva firesc. Un acenez obisnuit, care si-a pierdut familia. Nu i-a dat nimeni Premiul Nobel pentru pace, n-a primit onoruri speciale, nimeni nu-i pronunta numele la memoriale. Nici lui, nici celor pe care i-a pierdut. In Banda Aceh, moartea e parte din viatza de zi cu zi, fara intermedieri filosofice.


In oras, sunt doua cimitire pentru mortii neidentificati. Unul odihneste 45.000, celalalt 10.000 de trupuri ingropate la comun, in gropi imense peste care acum creste iarba si oracaie broscutele. Cand vine ziua pomenirii mortilor, acenezii se duc ori la unul, ori la celalalt si se roaga pentru sufletele celor disparuti fara sa stie sigur daca mortul lor se afla aici sau in cimitirul celalalt.

Cu toate astea, orasul traieste. Printr-un laudabil efort comun al fundatiilor internationale si autoritatii provinciei Aceh, aproape toti acenezii au astazi un acoperis. In locul vilelor de doua etaje distruse de tsunami, au rasarit acum casutze modeste si colorate, cu o camera-doua. E drept, si membrii familiei s-au imputinat. Pentru cei ramasi in viata, e destul.

Pe 16 ianuarie 2005, la 11 zile dupa tsunami, Realitatea TV a organizat teledonul "Infern in Paradis". S-au strans ceva banutzi atunci, nu mi-e clar cati, ca daca dai un search pe Google afli ca au fost ba 200.000 USD, ba peste un milion. Ce stiu cert e ca teledonul s-a derulat in colaborare cu ONG-ul World Vision si ca banii respectivi erau meniti sa ajute la construirea unei scoli.

De curiozitate, am cautat scoala respectiva, bazandu-ma pe indiciile date de asistenta lui Mihai Tatulici (sarutmana, Gina, te pup). Am trimis un mail catre biroul World Vision din Indonezia, dar n-am primit un raspuns nici pana azi. Asa ca mi-am continuat investigatiile pe cont propriu si am aflat locatia aproximativa a scolii: un sat satelit al Bandei Aceh.


I-am dat lui Mustafa numele satului iar el a intrebat cam zadarnic in stanga si in dreapta. Dupa 30 de minute de ratacit, am oprit in curtea statiei locale a Televiziunii Nationale Indoneziene. Printr-o frumoasa coincidenta, un drum pornit de la o televiziune romaneasca s-a incheiat cu ajutorul unei televiziuni de la celalalt capat al lumii. Altfel spus, oamenii ne-au zis unde e scoala cu pricina si astfel am ajuns la ea. Era aproape, da' nu gasiseram noi strada.

Asezamantul a fost construit in anii 70 si a fost grav afectat de tsunami. Din spusele Magdei - profesoara de engleza si religie - UNICEF a reconstruit scoala, iar World Vision a dotat-o cu tot ce-i trebuie, de la banci la rechizite si material didactic. 200 de copii din toata zona invata astazi aici in clasele I-VIII, indrumati de 14 invatatori si profesori.



Copiii sedeau la propriu fiecare in banca lui, asteptand sa inceapa ora. Prima clasa pe care am vizitat-o avea biologie. A doua - religie. Nu s-au agitat prea tare la vederea omului alb cu aparat foto. Multi nici n-au ridicat privirea din carte. Surprinzator, la plecare, profesoarele au fost cele care mi-au solicitat sa le pozez, prilej pentru mine sa scrutez nivelul de recunostinta:

- You know Romania?
- Romania? Yes, Europe, close to Rusia.
- You know Realitatea TV?
- Reali...what?
- Realitatea TV. They organized a fundraising show together with World Vision.
- World Vision, yes.
- You know that the people of Romania help re-build this school?
- No, we did not know. But thank you.

N-am stat mult, ca nu aveam de ce. Normalitatea nu-ti da multe motive sa atarni pe langa ea. O scoala ca oricare alta, cu profesori, elevi, tabla si creta, diagrame, banci, creioane, manuale si caiete. Si niste copii post-tsunami care vor sa invete carte.




Phuket de familie



Nemtzi cu copii.
Suedezi cu copii.
Danezi cu copii.
Rusi cu copii si bone de copii.
Unguri cu copii si copii de copii.
Si eu, copilul ploii.

25 noiembrie 2009

Bagam marfa

s




Dragii mei campioni,
draga M.M si draga Dan Petrescu,

In Patong Beach, Phuket, Thailanda, baietii care vand tricouri va cunosc, stiu ce-ati facut aseara si va spun "Unila". Ca "Urziceni"nu stiu sa pronunte. Castigati la Stuttgart si or sa invetze.

Felicitari! Sper ca veniti la botezuri.

24 noiembrie 2009

I love Unirea, she loves Unirea




Bai, baieti. Fata din imagine, stewardesa la Silk Air, care mi-a dat mie pui cu piure azi pe cursa Singapore-Phuket, a zis ca va iubeste si va tine pumnii.
Rusescule, vezi ca ti-am pus o vorba buna. Corect, Galamaz, greul o sa fie pe tine, da stii si tu ca viata e nedreapta si atacantii o ard mereu cu gagicile cele mai bune. Plus ca tu esti insurat.

In alta ordine de idei, reiterez ideea ca, daca scoateti macar un punct cu Sevilla in seara asta, se intampla urmatoarele:
- Pe fetele mele care-o sa le am o sa le botez Bilasco Florescu si Onofras Florescu
- Iar pe baiatul care-o sa-l am - Danpetrescu Florescu.

Si-acum o sa ma certe Apostol ca n-am folosit corect acuzativul.

Hai, baieti. Hai, ca doar voi ati mai ramas.

22 noiembrie 2009

Buricul pamantului


Stai in karaoke pana la 4 dimineatza. Cand te trezesti, afli de pe Hotnews ca un ferryboat care venea spre insula ta s-a scufundat. Zice de el si pe CNN.

Din cate pricep de la TV, vaporul facea legatura intre Dumai si Batam si s-a scufundat in dreptul insulei Moro din motive meteo. La bord erau 260 de pasageri. Nu se cunoaste numarul victimelor. Sa speram ca sunt cat mai putine sau deloc. Nava cu pricina, MV Dumai Express 15, apartinea companiei Kapal Ferry.

Bun. Acum ma duc si eu la piscina.

21 noiembrie 2009

Uite, tati, catzelu'


Candidatul se trezi ca de obicei la ora 7, puse de-o cafea si, inainte sa-si dea ochii roata peste tzara, il suna pe seful de campanie.

- Cum stam, tovarashe? Care mai e intentia de vot?
- La fel ca ieri, domnu Presedinte. Mediul rural, varsta a treia, somerii si ceva muncitorime, da' tot mai subtire.
- Tineretul, intelectualii, mediul privat...nimic?
- Nimic.
- Pai de-aia am murit noi la Revolutie, ba? Sa-si bata astia joc de democratie?
- Aveti dreptate.
- Ii bag in pizda mamii lor care-o pupa ceva.
- Da, sa traiti.

Pe seara, Candidatul aparu la o dezbatere de prime-time expunand noi elemente din programul sau prezidential: sprijin pentru agricultori, indexarea pensiilor, crearea de locuri de munca.

- Auzi, daca iesi Presedinte, chiar trebuie sa le dai ceva la astia, il sfatui sotia pe Candidat la o ora dupa incheierea emisiunii, in patul conjugal. Cu glas mamos.
- Le dau, ca e baietzi buni. Mereu au iesit la vot si-au votat ce trebuie.
- Pai si de unde bani, barbate?
- De la aia care nu m-au votat, care n-au votat si nu voteaza niciodata, futu-i in cur pe ma-sa da ratatii dracului.
- Vorbeste mai incet, ca te-aud copiii.
- Sa m-auda. Ba! Ia veniti, ba, incoace. Auziti? Nu votezi, nu existi, ba! Nu existi, m-ati inteles?
- Da, tati Presedinte.
- Bravo, da sa va pup. Si-acum, marsh la culcare.

Cateva saptamani mai tarziu, in preziua scrutinului, Cel-care-nu-voteaza-niciodata citi ceva simpatic pe blogul unui baiat plecat in Asia (unii spun ca de tot, altii ca se intoarce). Dadu linkul mai departe unui amic, cu mesajul:

"Ma, stii ceva? S-ar putea ca tipul sa aiba dreptate. Daca nu te duci la vot, nu apari in sondaje, deci nu existi pentru astia. Si nu trebuie sa votam ca sa ne dea ceva, da' macar sa le fie frica de noi si sa nu ne mai futa atata. Pana la urma, noi tinem tzara asta in spinare si tot noi suntem cei mai fututzi. Io maine ma duc sa votez. In alb daca e, dar ma duc. Sa ma aiba in evidentele si sondajele lor de cacat ca am votat, deci contez, futu-i in cur pe ma-sa, pardon de expresie"

A doua zi dimineata, in drum spre parc, expeditorul se opri la circumscriptie. Cobori din masina impreuna cu nevasta si copilul, prezenta cartea de alegator si intra in cabina de vot, decis sa puna stampile pe toate casutzele, la misto, la deruta, la buletin de vot anulat, haha. Cu stampila asudand de tush in mana, se opri o secunda si-si spuse:

"Daca ii stampilez pe toti, inseamna ca am avut de-ales si nu m-am putut hotari. Buletinul gol nu pot sa-l dau, ca pun astia imediat un vot pe el la cine trebuie. Hai sa votez, totusi, pe cineva. Hm...asta nu, asta nici pomeneala, asta cine dracu mai e, astia 3 in niciun caz...hai sa-l votez pe-asta. Decat un vot alb, mai bine un vot verde. Buna asta. Ar trebui sa-mi fac si eu blog."

Mai tarziu, in parc, condus pe alei de un inedit sentiment de mandrie cetateneasca, isi interoga bland nevasta:

- Ai votat?
- Da.
- Cu cine?
- Treaba mea, iubitule. Votul e secret :-)
- Sper ca nu ti-ai batut joc de buletin.
- Nu, pana la urma, am votat cu cineva.
- Cu Cernea?
- Offff, insistent mai esti. Da, cu Cernea.
- De ce? Crezi ca e competent?
- Nu. Nici nu cred c-o sa ajunga in turul 2.
- Atunci de ce?
- Ca sa inteleaga astia ca nu sunt doar ei si ai lor in Romania. Ca mai suntem si noi. De-aia l-am votat.
- Ce e aia lamvotat, tati?
- Ceva important, puiule. Nu votezi, nu existi, m-ai inteles?
- Da, tati.
- Bravo, da sa te pup. Si-acum, fugi si te joaca.

- Uite, tati, catzelu'

Allah Akbar!

Moderator: Stimati candidati , care este cea mai buna fapta pe care ati facut-o in viata dumneavoastra?

Dl Omar Hassan Ibrahim Al-Traian Al-Basel: Am islamizat un copil crestin.

Dl Alul Burhman Al-Crinal Al-Antonel: Nu am lapidat-o pe mama adultera a respectivului copil crestin.

Dl Mahmud Iusuf Al-Mirchal Al-Geonal: Am lapidat-o eu.

20 noiembrie 2009

Barbierul din Sumatra

Weh Island a.k.a. Sabang


Pulau Weh se afla la 45 de minute cu ferry-boat-ul de Banda Aceh. Unii spun ca insula asta ar fi the next best thing in Indonezia. Deocamdata, pe cele 3 plaje cu nisip alb si palmieri, exista nu mai mult de 300 de locuri de cazare. Apa calda este greu de gasit, lucru care nu se poate spune si despre vietatile marine. La o simpla tura de snorkelling vei vedea testoase, caracatite, lion fish si scorpion fish, precum si nenumarate specii de pesti. In aceste conditii, e clar ca o ora de scufundare iti ofera mult, mult mai mult. Diverii cu care am vorbit spuneau ca site-urile de aici sunt "second best after Sipadan". Adica foarte bine.

Revin cu detalii cand ma asez si eu undeva, ca iar sunt prin aeroporturi.





18 noiembrie 2009

Ramashi buni


Sa incepem cu Anthony, care m-a dus pe becak-ul lui de la Medan pana la Berastagi. Insurat, crestin, 3 copii botezati cu nume de profeti (inclusiv cele doua fete), cand ploua afara, ii ploua si-n casa. In rest, e bine sanatos.

Sami, fiul patroanei de la Wisma Bisayak, care m-a dus la dispensar si dupa aceea mi-a cantat la chitara cantecul preferat, "Bintang", apoi m-a invatat unul nou: "Lupa" (foarte haios)

Piet, lectorul balinez pe care l-am cunoscut in Berastagi si cu care am discutat mult despre lume, oameni, locuri, cantece si credinte. Piet, care a venit sa ma vada la aeroport in Medan, sa mai vorbim un pic despre lume, oameni, locuri, cantece si credinte.

Jeremy, cel care m-a dus de la Berastagi la Parapat in Toyota lui si mi-a aratat palatul regilor Batak, cascada Sipiso-Piso. Jeremy care, cand l-am intrebat despre tuak m-a dus la un tuak shop si mi-a explicat cum se prepara rachiul respectiv: se pune o galetusha la radacina unui bagot tree, se lasa pana se umple cu lichid dulce-acrisor. Daca ploua, se acopera. Apoi, in lichidul respectiv se pune scoarta unui alt copac, ca sa fermenteze. Dupa 5 ore, tuak-ul e gata si poate fi servit si cantat in juru-i.

Rose, vivida patroana de la Pizzeria Rumba, unde se mananca cea mai buna pizza din Tuk Tuk si se bea cel mai bun tuak si se canta cea mai frumoasa muzica. Rose are o singura fata, studenta la Business Administration in Medan.

Rene, elvetianul pe jumatate genial, pe jumatate nebun care face bani din risk management si ii toaca apoi luni intregi cu iubita lui Rose de mai sus. Rene, care mi-a desenat un traseu senzational in jurul Nord-Sumatrei si Aceh-ului, traseu pe care sper sa-l fac pe motoreta anul viitor in martie.

Tika, cea care tine o librarie in Tuk Tuk, cea mai veche si mai buna prietena a Rosei, care canta nebunesc de frumos, careia i-a murit sotul si are doua fete. Una e cuminte si o ajuta, cealalta umbla cu baietii si nu.

Esbi, care sper ca intre timp a redescoperit ce l-am invatat in Photoshop. Esbi, al carui Photo Shop sper sa fie plin mereu de sateni dornici sa se proiecteze pe ceruri cu comete si plaje palmierite.

Jojor, fiica domnului Gultom care tine Barbara Guesthouse in Ambarita. Jojor, cea buna, harnica si trista, care mi-a facut cel mai bun fresh de portocale baut vreodata de om, Jojor pe care-am ajutat-o la franceza in speranta ca isi va gasi cat de curand jobul mult dorit la Medan.

Anita, care m-a oprit din drum intr-o noapte ploioasa, rugandu-ma s-o ajut sa-si salveze catzelul de la moarte. Anita, care s-a dus pana in Parapat dimineata ca sa caute cloroform sa-l adormim pe Belo si sa-i scoatem blestematul os de porc din gat. Anita care, in ciuda dorintei parintilor ei de a omori cainele si a-l gati pentru cina, a stat langa el si-a sperat pana cand bietul animal si-a dat sufletul de la sine.

James, englezul care voia sa faca nu stiu ce afaceri in Tuk Tuk si care a incercat, impreuna cu noi, sa il salveze pe Belo.

In fine, Belo, catzelul crem-blanos, care a incercat, dar n-a putut mai mult, cum nici noi n-am putut. Belo, tot ce pot sa-ti spun e ca-mi pare rau si ca, la urma urmei, daca erai caine musulman nu mancai porc si traiai.

Bineinteles, ma-ntorc. Daca am zis ca ma-ntorc, ma-ntorc. Mauliate.


Daca v-a placut povestea, dati si voi un click aci, ajutati niste copii.

Ploaia care a venit


Stiam ca vine, se vedea clar pe cer ca vine, era vremea ei. Am rugat-o sa mai stea putin, sa ma lase si pe mine sa termin de vazut. Si m-a lasat, dragutza de ea.

M-a lasat sa-l vad pe barbatul care-si spala singur vasele in lac, in timp ce doua gaini si un cocos ciuguleau gandacei in jurul lui. M-a lasat sa vad insula egretelor, cele doua casutze de pe plaja, pestii colorati si grasuni care se unduiau prin apa. M-a lasat sa-i vad si pe copiii harnici care frecau rufe de zor in apele caldutze. Si mormantul Batak ce privea optimist spre rasarit. Si pescarul. Si calutzii. Si pe baiatul care isi scosese puiul de pasare la aer.

"Ai terminat?" zice
"Pentru moment, da"

Eram la 45 de kilometri de casa, pe fix cealalta parte a insulei Samosir. Si-atunci a inceput. Proaspata si rece. Mi-am pus haina de ploaie pe mine dar, ce sa vezi, ploaia asta trecea prin ea. In cateva minute eram ud. Am oprit la o casa pe marginea drumului. Familia - un barbat, doua femei, doi copii si un pui de caine - statea pe veranda si privea cum ploua. M-au lasat sa ma adapostesc si mi-au dat ceai cald. Am adastat o ora acolo, dar ploaia a continuat. Se insera. Am plecat.

Nu credeam vreodata ca e posibil sa inghetzi la 5 grade distanta de Ecuator. Hainele ude, vantul lateral plus viteza motoretei combinate generau un frig cum nu mi-a mai fost de mult timp. Am ajuns acasa dupa mai bine de un ceas, convins ca o sa fac cel putin pneumonie. Dar un lung dush fierbinte si doua ceaiuri de ghimbir cu miere si lamaie m-au adus inapoi printre animalele cu sange cald.

Sunt sanatos, sunt in Banda Aceh si ploua iar. Pun postul asta si ies la joaca.










Daca v-a placut povestea, dati si voi cu click aci, ajutati niste copii.

Share It