Menu

22 decembrie 2011

22 decembrie 2011

Acea revoluție nu s-a terminat și nici nu dă semne că se va termina vreodată.

Iată-ne, tot niște tineri, tot într-o piață, tot mulți și tot sătui. Am venit să schimbăm ceva. Gloanțele zboară în jurul nostru sau prin noi. Nu știm cine a tras atunci, nici cine trage acum nu știm. Teroriștii s-au schimbat, au rămas gloanțele.

Inevitabil, câte unul cade lovit de glonț și câte altul îl ridică în spate, pleacă și nu se mai întoarce. Doi dintr-un foc. Ceilalți rămânem în picioare și lăsăm sângele să curgă, doar doar s-or sătura lipitorile și s-or desprinde. Altă strategie n-am avut, nici acum, nici atunci, niciodată. Dar și lipitorile, ca și teroriștii, se schimbă. Când una se umflă, o alta se montează în locul ei și trage și trage.

Bâlbâitul s-a dus, dar bâlbâiala lui ne-a luat ostatic ADN-ul și face ce vrea din noi. Suntem în stradă și luptăm împotriva unui dușman difuz, pierdut în ceața de cuvinte și imagini care se bâlbâie răspicat, asurzitor. În lipsa de dușmani, ne bâlbâim chiorâș unul la altul, ca niște găini gazate. N-oi fi tu dușmanul ăla? N-o fi tu? Jos tu!

Jos tu! Jos tu!

7 decembrie 2011

Ză Zen


Orice s-ar întâmpla, nu e bine să te enervezi. Important e să rămâi calm, liniștit. De ce să te enervezi? Nu-ți face bine să te enervezi, deloc nu-ți face bine. Îți face rău, să știi. Îți face rău sa te enervezi, mai mult rău îți face. Nu mai zic că îi dă satisfacție ăluia care a vrut sa te enerveze. Enervarea ta ii da apa la moară să te enerveze și mai tare. Să te enerveze până ajungi un car de nervi, până la culmea nervozității. Stai calm, stai liniștit, trage aer în piept. Enervarea nu e bună. La ce-ți folosește să te enervezi? Parcă rezolvi ceva dacă te enervezi. Nu, dragă, dacă te enervezi nu rezolvi nimic și pe urmă te enervezi mai tare. De-aia zic să nu te enervezi, să nu te lași enervat, să stai calm.

Ei, na, uite că te-ai enervat. Adică eu te învăț de bine, te învăț să nu te enervezi, și tu te enervezi? Pe mine te enervezi? Tocmai pe mine ți-ai găsit să te enervezi? Și de ce te-ai enervat, mă rog? Te-am enervat eu cu ceva? Cu ce te-am enervat? Te-am enervat că ți-am zis să nu te enervezi, că enervarea nu îți face bine? Să știi că nu-mi dă nicio satisfacție faptul că te-ai enervat. Mie personal nu-mi place să enervez lumea. Mie-mi plac oamenii calmi, liniștiți, care nu se enervează aiurea. Tu te-ai enervat aiurea și acum îți verși nervii pe mine. Ți-am zis că nu-ți face bine să te enervezi. Îți face rău. De-aia zic: nu te enerva! CALMEAZĂ-TE!!!

Așa, dragă.

7 octombrie 2011

3 octombrie 2011

Câteva note în plus la Imnul Naţional



Andrei Pleşu lansa săptămâna trecută o analiză a raportului dintre mesajul imnului "Deşteaptă-te, române!" şi aspiraţiile actuale ale naţiunii cu acelaşi nume. 


"Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru." zice textul, iar adorabila paranteză stă mărturie că domnul Pleşu şi-a asumat specificităţile tranziţiei de la cititor la user.


Astăzi, ziarul "Adevărul" preia şi dezvoltă ideea, într-o manieră uşor campaniardă. Încă o aripă de fluture pentru încă un tsunami de patriotism majuscular pe internet.  "PE TINE TE REPREZINTA ACEST IMN...?" sau "VOTEAZA PENTRU CA NOUL IMN SA FIE..." sau "NE-AM SATURAT SA..." Pe coama valului, surfing politic.  


Anii electorali şi cei pre-electorali par a fi cei mai propice pentru dezhumarea unor teme, cauze, idei, soluţii. Roşia Montană, monarhia, Constituţia, Garda de Fier, imnul de stat şi cetera. Pentru cazul de faţă, istoria va consemna că totul a început de la Marcel Pavel.


Indiscutabil, România are nevoie de un branding intern. Prin asta nu înţeleg campanii de genul "Vizitaţi Litoralul", ci o regândire a capacităţilor, valorilor şi misiunii acestei întreprinderi numite România. Imnul de stat e un vehicul esenţial pentru inseminarea unui sens comun în mentalul naţiunii. Însă "Deşteaptă-te, Române" nu e cea mai fericită mantră pentru un popor care, cel puţin formal, se îndreaptă spre mântuirea comunitară.


De câte ori aud sau mă gândesc la imn, îmi apar în minte două imagini, despărţite de o baricadă: Răzvan Raţ de o parte şi un super-atacant francez, olandez sau italian de cealaltă. 


E injust să ne cântăm frustrările şi setea de sânge în faţa bieţilor cocoşi galici, a portocalelor mecanice şi a mâncătorilor de broaşte, mai ales că primii şi ultimii ne sunt fraţi de gintă, cu precădere de la paşopt încoace.


Aş păstra "Deşteaptă-te, române!" doar pentru confruntările sportive cu selecţionatele Imperiului Otoman, URSS sau Austro-Ungariei, în cazul în care tragerea la sorţi pentru preliminariile EURO 2016 ne vor acorda aceste revanşe istorice.


Încă o concesie şi ultima. Imnul actual ar putea fi intonat la finalul fiecărei înfrângeri, indiferent de adversar. Nu poţi să cânţi "Deşteaptă-te, române!" decât din poziţia culcat pe spate, călcat pe faţă şi te las pe tine să continui aliteraţia. Da. Aşteptăm învingătorii să iasă din stadion şi ne punem pe cântat, cu lacrimi în barbă şi iarbă-ntre dinţi. Revedem înregistrarea înainte de meciul următor, ori niciodată.


Apoi, dacă tot o fi să-l schimbăm, hai să găsim un imn pentru toţi care trăiesc în sau prin ţara asta, români de alte etnii, limbi şi culturi. Mâine-poimâine se fac 100 de ani de la Marea Unire. Să construim noua Românie pe o nouă duşmănie. Pe o rivalitate modernă, în pas cu paradigma secolului 21, pe o inamiciţie de sorginte energetică, tehnologică, financiară. Asta ar trebui turnat în ghiers şi intonat înainte de ora de dirigenţie.


Pentru că, dacă există în "Deşteaptă-te, Române" o idee integratoare care funcţionează la toate nivelurile societăţii,  aceea este obsesia pentru duşmani şi moartea acestora. 

9 septembrie 2011

Primul doisprezece

Portar: Cioran (Paris Saint-Germain)

Fundaşi: Eliade (F.C. Porto), Brâncuşi (Paris Saint-Germain), Ionesco (Paris Saint-Germain), Enescu (Paris Saint-Germain)

Mijlocaşi: Coandă (Arsenal), Arafat (F.C. Târgu Mureş), Constantin Lăcătuşu (fără echipă)

Atacanţi: Năstase (Paris Saint-Germain), Comăneci (LA Galaxy), Hagi (Viitorul Constanţa)

Antrenor: Victor Piţurcă.

8 septembrie 2011

Sfatul 1 şi sfatul 2




1. Cum să scapi de cei care vor să-ţi dea sfaturi:

Tu îi zici: După ce a aflat că am leucemie la esofag, soţia m-a părăsit pentru un şiit budhist cu care şi-a înfiinţat un club de yoga în Tibetul indian. Dacă nu fac rost de 47.999 de euro, peste 14 ore mor. Ce să fac? Dă-mi un sfat.

El îţi zice: Arrrgggghhh! Băi, e complicat, chiar nu ştiu ce să-ţi zic. Pun pe twitter. Încerc. Îţi dau un semn în două zile să-ţi zic ce-am rezolvat.

2. Cum să scapi de cei care pretind că vor sfaturi de la tine:

Tu îi zici: Extraordinar. E fix cum spui. Ai mare dreptate.

El îi zice: Vezi, fă?

3 septembrie 2011

Două mii de ani uncia



Au pus cupolă de aur în locul umbrei de măslin şi coroană de aur în locul sfinţeniei. Au gonit harul şi i-au pus aurul în loc.

Şi-n locul frumuseţii tot aur au pus. Cercei pentru urechi surde şi galbeni pentru ochi orbi. Coliere pe gâturi fără cântec, inele pe degete neharnice, brăţări pe încheieturi nemângâietoare au pus. În locul iubirii, aur au pus. 

În loc de adevăr şi de nădejde aur au pus. În loc de ieri au pus azi, în loc de azi au pus mâine, în loc de mâine au pus aur. Aur în loc de spovedanie şi în loc de rugăciune.

Au îmbrăcat morţii în aur şi gropile cu aur le-a astupat şi n-a mai plâns nimeni. Au cinstit fiecare vis răposat cu o statuie de aur. În colivii de aur au pus păsările doborâte cu gloanţe de aur. Cu lanţuri de aur au ţinut cerul să nu plece.

Aur în loc de tu, aur în loc de eu, aur mamă, aur tată, aur pământ, aur apă şi aur aer. Mere de aur, peştişori de aur şi copii de aur, goluri de aur, globuri de aur, nisipuri de aur. Nisipuri de aur.

Lasă-i să sape, sunt pe drumul cel bun.


20 august 2011

Paradoxul minorităţii

Pentru ca o minoritate să fie considerată şi respectată ca atare, ea trebuie să fie compusă dintr-un număr mare de indivizi. Deci până la urmă, şi baletul acesta ipocrit al drepturile minoritarilor se joacă tot pe muzica majorităţii. Iar minorităţile puţin numeroase sunt discriminate în favoarea minorităţilor numeroase, a minorităţilor majoritare. Toate se închid, până la urmă, în dreptul la vot. Minoritari, înmulţiţi-vă.


16 august 2011

Am promis.















Au trecut 500 de zile de când am plecat şi uite că n-am murit. De fapt, în afară de furnica aia zburătoare, era să nu mă omoare nimic, după cum urmează:
În 500 de zile am văzut 16 şerpi. Dintre care trei în Thailanda, doi în Indonezia şi 11 în România, la Histria. Demontăm astfel mitul viperelor de la Histria: 
“Domnule dragă, dacă erau vipere – aşa cum scrie pe internet -, puneam un semn de atenţionare, că nu suntem nebuni.”
Nu sunt vipere. Sunt şerpi de apă, majoritatea pui. Cât despre celelalte cinci târâtoare, că alea ne sâsâie, am putea nota doi şerpi de cocotier  aproape inofensivi, un şarpe ofensiv al cărui nume nu îl ştiu, dar era prea vizibil ca să fi călcat pe el, unul mic pe care ni l-a adus motanul în casă acum trei seri şi încă unul pe care nu sunt sigur dacă l-am văzut personal sau mi l-a văzut Elena.
Malaria se mai uită şi la om. Am mers de 7, 8, 9 ori în zone afectate de malarie şi am luat pastile  - asta ştiu sigur – de doar două ori. E drept, mai simt nişte friguri din când în când, şi-atunci opresc aerul condiţionat.

7 iulie 2011

De ce să iubim ţiganii

Pentru caii lor, pentru muzica lor şi pentru că au geniul călătoriilor. Pentru curajul lor de a lua lumea în piept, pentru puterea lor de a se adapta la orice mediu. Pentru că stilul lor de viaţă, atât de agasant pentru noi, e în primul rând o manifestare a iubirii de libertate. 

Pentru că ţiganii nu luptă cu noi, ci cu uitarea noastră. Uitarea stării de libertate şi a instinctului de supravieţuire, a auto-încarcerării noastre într-un spaţiu mărunt şi comfortably numb, ţiganii ne sfidează stilul de viaţă, îşi fac case mai mari ca ale noastre pentru a nu locui în ele, îşi fac partide pentru a nu se duce la vot, îşi cer drepturile de cetăţeni ai ţării doar pentru a putea pleca în altă parte cu un zâmbet aprins în colţul gurii. 

Pentru că ţiganii nu luptă cu noi, ci cu sistemul. Sistemul care, deşi ne promite libertate de n-o putem duce, ne vrea previzibili, numărabili, controlabili, taxabili şi labili. Cât timp mărşăluim pe loc în curtea sistemului, nomazii care trec prin faţa porţii în căruţe colorate ne inspiră silă şi, fireşte, frică. Dar după ce descoperim amăgirea, ne luăm un cal, o scripcă şi o tălpăşiţă şi devenim, la rândul nostru, ţigani. Nomazi. Fii risipitori ai societăţii-mamă. Neintegraţi.

Să iubim ţiganii pentru că florile, cântecele, zorzoanele lor, ireverenţa lor faţă de lacăte, siguranţă şi proprietate, superstiţiile şi vrăjile lor, glasurile lor care sună a praf de drum şi a roată de căruţă, ne amintesc că Pământul continuă să se învârtă, chiar dacă de la noi se simte altfel. 

Un copil care nu mai e obraznic nu mai e copil.

29 iunie 2011

28 iunie 2011

Promit

Gata, gata, promit că scriu. Mai la prima mână, mai pe genunchi, dar scriu. Promit.

UPDATE: nu puot.

17 iunie 2011

Şi-au dorit mai mult victoria

Jurnalismul, aşa cum îl definim noi, cei care l-am practicat şi/sau învăţat la şcoală, n-a murit. Se uită la meci.

În timp ce "Marea presă", ziarele generaliste, quality, legendele publicisticii româneşti de dinainte şi de după Revoluţie se dizolvă în acidul propriilor secreţii, jurnalismul şi jurnaliştii care nu vor neapărat contracte de consultanţă şi slujbe de purtător de cuvânt îşi văd de treabă într-o zonă mai puţin serioasă: presa sportivă.

Băieţii care, insuficient de talentaţi ca să scrie pe politic, economic sau social, se autodeportau în derizoria gazetărie sportivă, băieţii condamnaţi la deplasări friguroase cu miros de coji de seminţe, băieţii care nu puteau exprima nicio idee dacă nu fusese deja exprimată şi consacrată în glosarul de clişee al breslei, aceşti băieţi nu au precupeţit niciun efort şi şi-au adjudecat cele trei puncte puse în joc.


Investigaţia

Presa sportivă - prin echipa GSP condusă de Cătălin Tolontan - se face vinovată de cel mai amplu, mai coerent şi mai tenace demers investigativ din presa română a ultimelor două decenii: cazul Ridzi. Dacă presa e câinele de pază al democraţiei, GSP-ul s-a purtat ca un pittbull. A stat cu colţii înfipţi în hoţ indiferent câte sprayuri paralizante i s-au descărcat în ochi. Fără ancheta GSP, cutia Pandorei PDL s-ar fi deschis mai târziu sau niciodată. Cu câte procente ar fi fost mai curat Traian Băsescu fără povestea "2 Mai"?

Stilul

În ciuda faptului că e populată de netalentaţii breslei, presa sportivă se bucură de prezenţa celor mai activi stilişti ai jurnalismului românesc. Maeştrii Radu Cosaşu şi Tudor Octavian, (ca să nu mai vorbim de infinitul Fănuş Neagu) au cui lăsa moştenire cuferele de cuvinte : Radu Naum, Cătălin Tolontan (când nu e pittbull), Adrian Georgescu, Radu Banciu, Maria Andrieş exorcizează o limbă română pe care colegii lor talentaţi o tratează ca pe-o păpuşă voodoo. I-aş trece în lista exorciştilor şi pe Felix Drăghici, Mihai Mironică, Adrian Soare, Adrian Fetecău şi Costi Mocanu (când nu e pittbull), ale căror sclipiri stilistice sunt cu atât mai lăudabile cu cât se petrec în timp real, sub presiunea live-ului.

Inovaţia

Gazeta şi Prosport sunt de departe cele mai inovative publicaţii româneşti, cu un plus pentru echipa GSP. Cele două ziare de sport au înţeles primele necesitatea unei punţi între print şi online, diferenţele de public şi de consum al informaţiei între cele două canale, au simţit primii că hârtia pierde teren în faţa digitalului, că jurnalismul viitorului înseamnă multimedia, au adoptat noi tehnologii, unele exotice (GSP 3D), altele perfect lucide (iPad). Într-un meci care părea pierdut - şi pentru mulţi el s-a pierdut deja - jurnaliştii sportivi au ieşit la joc şi au început să înscrie. Nu doar pentru ei, ci pentru întreaga breaslă.

Situaţia presei româneşti de azi seamănă amuzant de mult cu situaţia fotbalului românesc. Echipele quality se sufocă sub propriile branduri, pe care sunt incapabile să le mai susţină, în timp ce echipe obscure de băieţi muncitori se bat pentru primele trei locuri. Oţelul Galaţi, FC Vaslui, FC Timişoara, acesta a fost podiumul ultimului campionat (nu mă întreba de Unirea, că încep să plâng.)

Explicaţii pentru performanţa presei sportive. Păcat că n-am nişte statistici de la DSP, ca Vochin.

Concurenţă reală. Gazeta şi ProSport trăiesc din ce produc. Se bat ca chiorii pentru cotă de piaţă. Fără mănuşi, fără plase de siguranţă. Fără miliardele lui tati. Fără altă agendă decât profitul. Mor sau trăiesc.

Cultura lucrului în echipă. Fiind învăţaţi de mici că n-au har de la natură, jurnaliştii sportivi au înţeles că trebuie să paseze între ei, să alerge mai mult şi să-şi ajute colegii. Plus că, prin natura meseriei, au văzut mai mulţi învingători şi mai mulţi învinşi decât un cetăţean obişnuit. Şi au văzut şi multe, multe reluări.

Reguli. Când mingea trece de tuşă, e aut. Când fruntea atinge linia de finish, e medalie de aur. Când bila a intrat în buzunar, a intrat. Jurnaliştii sportivi operează cu regulile sportului despre care scriu. Trăiesc în reguli şi regulamente. Li se impune din start o limită a subiectivităţii, limită de care colegii lor s-au deposedat. Presa generalistă joacă un fotbal fără echipă, fără reguli şi, de când cu noii patroni, fără minge.

Andrei Vochin: "A fost offside la golul doi"
Andreea Pora: "Dumneata vorbeşti, care lucrezi pentru Dan Voiculescu?"

Hai, ai noştri!

14 mai 2011

11 mai 2011

Adevărul caută sponsori

Cumpărăm minciuni de toţi banii şi aşteptăm gratis adevărul. 

Nu cred că e loc de indignări în speţa Adevărul--McCann-TOTB. În niciun caz de indignări pe motiv de neatârnare a presei. Situaţia frizează tragedia, pentru că fiecare parte implicată are dreptatea ei. TOTB a scris ce-a vrut, conform (presupun) unei înţelegeri prealabile cu Adevărul. Adevărul a încetat colaborarea când a vrut, iar de aici încolo e treaba lui Csibi Magor dacă apelează sau nu la instanţă. McCann a făcut ce-a considerat de cuviinţă, şi anume să pună un vârf de bocanc pe un furnizor media, fie din prudenţă/proactivitate, fie la un semnal dat de client (n-aş exclude varianta). 

Mihai Trandafir, te-am prins, vrăjitoarelor.

Mihai Trandafir - cu care am avut în trecut câteva discuţii telefonice mai mult sau mai puţin cordiale "pe partea economică" - nu trebuie transformat în vrăjitoarea cea rea care ia independenţa presei şi o zvârle în fiertură. Mihai a procedat conform regulilor ghetto-capitalismului românesc, în care nu poţi să fii şi om şi om de succes. Scuzele lui Bogdan Enoiu sunt doar o acţiune inteligentă menită să închidă subiectul, pe care toate părţile îl doresc închis. 

TOTB va câştiga şi mai multă notorietate în publicul soft-anti-sistem pe care îl urmăreşte. Adevărul şi McCann au creat bazele unei colaborări sănătoase pentru viitor, că şi le-au pus pe masă, şi le-au măsurat şi le-au ieşit aproximativ egale. Coca-Cola va scăpa de criza de imagine care, altfel, risca să îi scadă drastic vânzările în rândul bicicliştilor băutori de ceai verde şi apă Evian. Excelent jucat, felicitări tuturor.

Un epilaj, o ciorbă de burtă, un adevăr.

Acum două săptămâni, Simona Tache a trebuit să se apere de atacul unui cititor fidel care o acuza că face prea multă reclamă. Protestatarul avea un punct de vedere pe undeva corect pentru poziţia lui, argumentat picant şi inteligent, dar omul respectiv trebuie să înţeleagă că nu poţi să afli ADEVĂRUL de la oameni pe care nu dai doi lei, la propriu.

A, da, îi admiri, îi apreciezi şi îi citeşti zi de zi, dar asta nu le plăteşte nici măcar factura la internet. Într-o ţară în care se plătesc taxe şi pe apa de ploaie, tu vrei ca adevărul să-ţi vină moca, de parcă jurnaliştii şi mărturisitorii ar fi sponsorizaţi de Biserica Ortodoxă Română direct din FSD, Fondul Special al lui Dumnezeu.

Adevărul e un serviciu, la fel ca o masă bună sau un epilaj. Cineva trebuie să muncească pentru a-l produce. Şi, pe lângă muncă, e nevoie de mijloace fixe şi de materii prime: telefon, calculator, aparat de fotografiat, deplasări, opţional mâncare şi apă. Mai e nevoie şi de timp, de mult timp, că un furnizor de adevăr nu traduce articole şi nu publică toate zvonurile. Cei care reuşesc să scrie în fiecare zi remixează piese vechi.

Dragul meu prieten, nu avem niciun drept să discutăm despre moguli, tonomate şi vătafi media atâta vreme cât noi nu i-am cumpăra adevărului nici măcar un pachet de ţigări. Ştiu că s-au scumpit, dar la fel s-au scumpit şi iPhoanele, cursurile de tango sau vacanţele în străinătate de care nu ne putem lipsi. 

O idee moartă

I-am propus acum câteva luni unui prieten cu blog de top 10 ideea unei platforme online cu plată, care să funcţioneze pe sistemul televiziunii prin cablu. Adică un pachet basic cu 30 de bloguri generaliste (politică, economie, social, divertisment), plus pachete opţionale pe interese: sport, culinare, sănătate, maşini, filme, călătorii, bursă, tehnologie, etc.


Cititorul ar plăti prin SMS câţiva euro pe lună - cât să mai rămână şi pentru bloggeri după ce telecomul şi-a luat jumătate şi statul un sfert - şi ar avea acces la câteva zeci de bloguri ai căror autori sunt măcar parţial independenţi din punct de vedere financiar. La fiecare trei luni, clientul - adică cititorul, nu sponsorul cel rău - ar putea cere ca un blog să fie scos din pachet, altul să fie adăugat şi aşa mai departe. Ca pe vremea când ziarele aveau abonaţi. Întreabă-ţi bunicii, că părinţii s-au informat deja prea mult de la ProTV.

Sigur, modelul nu e perfect - şi nici nu voi intra aici în detaliile perfecţionării lui - dar avea un caz de  liberalism economic mai curat decât ce-avem acum, aşteptând adevărul de la Patriciu şi realitatea de la Vântu, stropite din belşug cu Coca-Cola, Ariel şi Maggie, secretul gustului. 

Prietenul mi-a ascultat politicos propunerea şi mi-a răspuns: "Nu, mă, nu e pentru mine. Eu fac bani când scriu advertoriale. 600 de euro pe lună, uneori 1000. Nu renunţ la asta. Fă tu." 

I-am înţeles punctul de vedere şi n-am mai insistat pe idee, din trei motive:
1. Că n-am alt prieten între bloggerii de top.
2. Că aveam avion într-o săptămână.
2. Că prietenul ăsta strânge bani ca să se mute în Thailanda sau similar.

Mâine dimineaţa, cum ajungi la birou, convoacă toţi colegii şi spune-le adevărul. Ce crezi tu despre fiecare dintre ei, despre firmă, despre şefi, despre acţionari. Spune-le adevărul şi clienţilor firmei, şi soţului sau soţiei, spune-le tot adevărul părinţilor şi prietenilor tăi, vecinilor, poliţiştilor, doctorilor, ospătarilor. Fă asta, iubitorule de adevăr.

Adevărul e scump, foarte scump, cel mai scump. 13,99 RON. Cât trei sticle de Coca-Cola 2 litri dacă profiţi de super-oferta celor de la Clever!

2 mai 2011

36 de ani pentru dragoste.

Ce bine-ar fi să cădem cu toţii de acord asupra datei morţii noastre, cu CC la Dumnezeu.

Luăm statisticile şi zicem: fraţilor, conform UE, trăim în medie 71 de ani, bărbaţii şi 73, femeile. Ca să nu discriminăm pe nimeni, hai să murim la 72 de ani, imediat după petrecerea aniversară. Sau chiar în timpul ei, dacă tot aţi acceptat invitaţia.

Am salva o mulţime de copii, de tineri şi de părinţi în floarea vârstei. Am salva şi o grămadă de timp, de şocuri, de logistici pripite, de cruci făcute peste noapte, de ploi care nu ajută grâul să crească.

N-ar mai fi nevoie nici de cancer, nici de accidente cerebrale sau auto. Am şti cât avem de trăit şi nu ne-am mai întreba "câţi ani ai?", ci "cât mai ai?". Ne-am trăi vieţile onest, fără să încercăm să furăm cântarul. N-am mai fi nevoiţi să amânăm la nesfârşit bătrâneţea. Numărul de bis-uri ar fi trecut clar pe afişul concertului. Nu ne-am mai pierde răbdarea, nici speranţa, pentru că n-am mai avea nevoie de ele. Ce linişte ar fi în noi.

Dacă am vrea ca unul dintre noi să trăiască mai mult şi să împingă viaţa copiilor şi nepoţilor mai departe, i-am dona o parte din timpurile noastre egale. 15 minute pentru chitarist, 80 de zile pentru profesoara de română, 3 luni pentru doamna doctor, 36 de ani pentru dragoste.

23 aprilie 2011

Pilat TV

- Ia zi, Gogus, ce-a mai venit pe Mediafax?
- Hristos a înviat, şefu.
- Nu prinde la bizon. Altceva.
- L-au adus pe Barabas din Indonezia.
- Imagini?
- Două icoane făcute cu telefonul.
- Asta-i, tati! Bag-o breaking news. 


A doua zi.

- Gogus, au venit audienţele pentru ieri?
- 2.8 pe prime time.
- Şi ăilalţi?
- 0.9.
- Cu ce?
- Cu învierea. Aţi avut dreptate.
- Paşte fericit, boule.
- Paşte fericit, şefu.

7 aprilie 2011

1 aprilie 2011

Micropulii Alfa




În România trăiesc doar masculi alfa. De aceea nu mai avem nici campioni, nici conducători, nici gânditori, nici gânduri. Decât manele*.

Sportul, singurul domeniu în care femeile au dreptul de a concura doar între ele - că altfel îţi dai seama ce bătaie şi-ar lua - dă o măsură obiectivă a fenomenului. Succesele, bucuriile şi medaliile sunt aduse în principal de fete. E un fenomen care surprinde. O ţară de masculi alfa, bărbaţi de bărbaţi şi şmecheri de şmecheri, e reprezentată la vârf de femei. Să mă ierte Lucian Bute, excepţia care a trebuit să confirme de 7 ori ca să mai echilibreze balanţa.

De ce se întâmplă asta? Pentru că, la atâta concurenţă pentru teritoriu şi femele, masculii alfa sunt prea ocupaţi să-şi apere coroana. Nu mai au când să evolueze şi să facă performanţă.

Fotbal. Se joacă după următoarea regulă: camera e pe omul cu mingea. Dacă dai mingea, atenţia se mută de la tine la fraierul ăla. Jucătorul român nu se bate cu adversarul, pentru că un bosniac sau un albanez nu atentează la teritoriul lui. Jucătorul român se bate cu ceilalţi jucători români. Jucătorul român ţine mingea pentru că vrea să fie clar cine are trei caoie. El.

Management. Un mascul alfa care este sau se crede înconjurat de masculi alfa nu mai are timp să-şi exercite puterea în scopuri constructive. E într-o alertă permanentă. El trebuie, prin fiecare gest sau cuvânt, să îşi reitereze statutul. Să le bage minţile în cap ălorlalţi. O şedinţă de management sună ca o bătaie între hiene. Hârâieli, chiţăieli, labe peste ochi şi colţi mârâiţi. Concluzia discuţiei: rămâne cum am stabilit. Io sunt şefu, io vă tuf pe toţi. De-aia am şi convocat şedinţa, ca să vă reamintesc. Şi-acum, fetelor, la muncă!

Afaceri. Noi nu facem afaceri, facem sex. Ne întâlnim ca să ne punem puţele pe masă, ca să ne-o tragem, ca să ne dăm bot. Ce profit, ma pş pe el de profit. Sunt dispus să dau faliment numai să ştiu că te-am călcat în picioare. Mor cu tine de gât, fraiere.

Cultură. Din mijlocul acestui cor de mârâieli e greu să se mai nască o idee. Ca să poţi gândi, trebuie să-ţi scoţi capul din gura ăluilalt. Intrată într-un nor de testosteron, mintea umană îşi pierde direcţia şi se prăbuşeşte. Plus că, s-o spunem pe faţă, artistul sau intelectualul trebuie să se deschidă către lume, să-şi dezvăluie slăbiciunile, să lase publicul să pătrundă până în cele mai mărunte firide ale sufletului şi minţii. Poponarii dracului.

Nu ne mai putem raporta unul la altul decât de pe poziţii de bănuitoare forţă. În orice dialog, vedem riscul unei emasculări, nu potenţialul unui progres. Dilemele sunt băgate la prohab, într-o clinică obsesie faţă de organul nostru reproducător. Până şi la bună ziua răspundem cu o măciucă. Facem lucrurile nu atunci când trebuie, ci atunci când ni se scoală. Priapism social.

Dacă întâlnim pe unul mai deştept, îl luăm la mişto, că sigur e arogant. Dacă întâlnim pe unul mai cinstit îl furăm, că prea ne umileşte. Dacă dăm de unul mai înalt şi mai frumos îi rupem picioarele şi îi pocim faţa. Simpla lui prezenţă se dă la femeia noastră. Femeia noastră, un AmbiPur cu feromoni, scoasă din casă ca să se ştie că noaptea e lungă.

Deşi, sincer acum, cine mai are timp de dragoste când toţi vor să ţi-o tragă?

*da, dragă, ştiu.

21 martie 2011

Ambiţie şi putere

Când eram mic - cred că am fost mici în acelaşi deceniu - ambiţia era socotită o mare virtute. Mama îmi reproşa adesea că nu sunt ambiţios ca alţi copii. Am încercat să înţeleg conceptul de ambiţie, să rezonez cu el, dar nu am reuşit. Nu doar că nu aveam ambiţie, dar nici nu înţelegeam ce e aia. M-am aliniat în coloana handicapaţilor cărora le lipseşte glanda respectivă.

Azi, după ce am cunoscut atâţia oameni ambiţioşi şi am fost martorul atâtor manifestări ale ambiţiei, pot să spun că ambiţia e un substitut al puterii. Nu ai putere, nu ai competenţă, măcar ambiţie să ai. Copiii ambiţioşi din clasa mea nu erau cei mai dăruiţi. Aşa cum, peste tot în lume, nu cei mai buni conduc căruţa, ci cei care au avut ambiţia să ia hamurile în mâini. Aş merge până acolo încât aş spune că ambiţia e o mască a slăbiciunii.

Un om puternic nu are nevoie de ambiţie, pentru că puterea nu are nevoie de scremeri. Dacă eşti capabil să o faci, o vei face fie acum fie atunci când îţi vei atinge potenţialul maxim. Nu e nevoie de ambiţie pentru asta, ci de raportarea corectă a ceea ce poţi sau meriţi la ceea ce vrei.

Pericolul apare atunci când credem că merităm mai mult decât merităm de fapt. Sloganuri sirenice de genul "tu meriţi tot" sau "tu eşti centrul lumii tale" ne atrag către un ţărm stâncos al dorinţelor inutile şi irealizabile, insinuând că totul e să vrei, nu să poţi. Totul e să-ţi doreşti, nu să meriţi. Gaura se umple cu ambiţie sau, dacă nici aceasta nu e suficientă, cu frustrare, obsesie, depresie, psihoză. Sunt atât de nefericit că nu am un lucru pe care oricum nu-l meritam...

Violul e o exprimare a ambiţiei. Doreşti o femeie, nu ai puterea să o seduci, o iei cu japca. Asta a fost ambiţia ta, pofta ce-ai poftit. Să te admirăm.

O fetişcană proastă, ştearsă şi stricată venită din fundul ţării şi ajunsă vedetă la Bucureşti e un exemplu de ambiţie. A vrut să parvină, a vrut un loc mai sus decât i se cuvenea, a intervenit în ecuaţia naturii şi a rezolvat-o în folosul său. Un folos efemer, pentru că şi noi, şi ea, ştim că e proastă, urâtă şi stricată şi nicio portieră de Porsche n-o va proteja la impactul cu scârba.

Un îndrăgostit care-şi ameninţă partenerul "dacă mă părăseşti, mă sinucid" e un individ din cale afară de ambiţios. Nu merită iubirea, nu merită să fie parte din acest cuplu, dar forţează nota, sare gardul speciei, doar ca să obţină ce doreşte. Ar putea alege să devină un om mai bun, mai iubibil. Dar asta presupune putere, pe care ambiţiosul nu o are.

Ambiţia e puterea oamenilor slabi, care conduc lumea cu mâini tremurânde.

18 martie 2011

Digestia Cititorului



Ceauşescu a fost un prost. Dacă ne-ar fi dat carne, Congresul al XX-lea al Partidului ne-ar fi găsit aplaudându-l în picioare, cu palmele noastre unsuroase. Comunism = Socialism + Ceafă de Porc, tovarăşe.

Pe 22 decembrie, în fiecare an, aceeaşi întrebare se înalţă aburind din milioanele noastre de piepturi: ce punem pe masa de Crăciun? Ce băgăm în noi după douăşdoi? Adevăr, libertate, dreptate, nu, hai să nu vorbim despre asta cât mâncăm. Le mulţumim eroilor Revoluţiei pentru sacrificiul suprem şi aprindem un grătar în memoria lor.

Da, grătarul, eterna reîntoarcere la focul primordial, la mirosul de fum şi de carne friptă, vatra sufletului nostru, creuzetul în care am copt mii de ani aceleaşi idei până le-am făcut scrum. În Peştera lui Platon Ionescu se mănâncă ca la mama acasă. Scuze, aşa e expresia.

Vacanţele unui român sunt alimentate de trei întrebări fundamentale: când mâncăm, ce mâncăm, unde mâncăm? Ritualul frecvent şi prelungit al mesei e dealtfel şi singurul context în care discuţiile se animă şi ochii sclipesc. Tu ce ţi-ai comandat? Îmi dai şi mie de la tine? Îţi dau şi eu de la mine. Vreau şi eu de-aia. De-asta ai încercat? De-asta am mai mâncat în Vietnam, e super, trebuie să o încerci.

Haide, hai, în casa mea. Am să-ţi dau să bagi în tine până crăpi şi să bei până cazi lat. Alte idei n-am avut.

Aşa cum poţi conta pe un englez să-ţi spună capitalele tuturor statelor africane, tot astfel poţi conta pe un român să-ţi zică un restaurant rafinat, cu porţii mari, cartofi prăjiţi din partea casei, pâine multă, cola rece şi salată. Nu-i scump. Mănâncă tot, că virgulă copiii din capitala Somaliei moare de foame. Mogadishu sau cum i-o zice. Dă mujdeiul.

Suntem totuşi un popor cosmopolit. Cel mai cunoscut restaurant din Bucureşti e Şaormăria De La Dristor, urmată la mică distanţă de lanţul italian Fornetti.

Suntem totuşi un popor citit. Cea mai vândută revistă e "Practic în Bucătărie". Un "Reader's Digest" luat ad-literam.

Dragostea trece prin stomac. Şi nu doar dragostea. Totul trece prin stomac. Apoi prin intestinul subţire, prin cel gros, până la capăt. Ultimul să tragă apa.

7 februarie 2011

Business Week

Luni e ziua în care nu răspundem la mailuri, pentru că e luni.
Marţi răspundem succint că vom reveni mai pe larg în zilele ce urmează.
Miercuri citim mailul la care am răspuns marţi.
Joi primim reply-ul care ne atenţionează că nu mai e timp de amânări. Profităm de asta ca să ne supărăm.
Vinerea dăm un mail că hai s-o lăsăm pe săptămâna viitoare.

1 februarie 2011

Libia e noul Irak

N-am nicio îndoială că mişcările populare din Nordul Africii au de-a face cu democratizarea miliardelor de barili de petrol de sub fundul Libiei.

Update, 20 de zile mai târziu, via PetreanuLibia azi.

Update, 50 de zile mai târziu, via Hotnews: Gaddafi o dă pe faţă.

Update, 5 luni mai târziu, tot via Hotnews: FSN-ul Libiei a promis Franţei controlul asupra unei treimi din zăcămintele de petrol ale ţării.

13 ianuarie 2011

Anul oamenilor


Anul oamenilor. Al muzicii cântate impreuna. Anul în care vom intoarce capul in dreapta şi în stânga şi vom vedea că nu suntem nici atât de speciali, dar nici atât de singuri. Anul in care ne vom plăti datoriile de "mulţumesc", anul in care vom invata din nou sa vorbim si sa tăcem unii cu alţii. Anul în care ne vom despărţi pentru a putea fi împreună.

Anul în care vom recunoaşte că, neputând fi totul, riscăm să fim nimic. Anul în care vom invăţa unii de la alţii, pe rând profesor şi ucenic. Anul în care nu vom avea nimic de pierdut, pentru că tot ce merita pierdut se va fi dus deja.

Anul în care vom scoate din sertar toţi oamenii pe care îi iubim. Anul în care ne vom asuma şi idolii şi fanii. Anul în care nu vom mai fi geloşi. Anul în care vom le vom zâmbi celor care ne spun că suntem proşti şi vom da o bere pentru asta. Anul în care nu ne vom mai căca pe noi atâta.

Anul oamenilor. Anul în care mâinile se prind din nou în horă.

10 ianuarie 2011

9 ianuarie 2011

Boris

E uşor derutant să te numeşti Ion sau Ioana. Când îţi zice unul lamulţiani nu te prinzi dacă e rămas aşa de la Revelion sau şi-a amintit care cum te cheamă.

O să zici că e şi mai derutant să te numeşti Vasile. S-a rezolvat. Toţi Vasilii născuţi după 1950 se prezintă "Viorel", "Vali" sau "Val". La cumpăna dintre ani, sunt mai invizibili onomastic decât un F-117 Nighthawk.

Cel mai sigur e să te numeşti Boris. La mulţi ani, Boris.

8 ianuarie 2011

Cum să ai succes pe internet: Cele 11 stiluri de blogging pentru 2011

Mi-a luat trei ani să întocmesc acest ghid care, prin comprehensivitate şi acurateţe metodică, sunt convins că îi va atrage atenţia chiar şi colegului Manafu.ro.


Bloggeri actuali şi viitori, români de limbă română, vă invit să parcurgeţi ghidul de mai jos, să vă alegeţi un stil, să îl votaţi pe coloana din dreapta şi să vă aducă mult succes în blogosferă şi mulţi bani. 

Fireşte, meritele îmi aparţin în foarte mică măsură. Aplauzele se cuvine să meargă către miile de bloggeri pe care i-am studiat de-a lungul timpului, cu carnetul şi pixul în aceeaşi mână. 

O parte dintre ei, cei mai reprezentativi pentru fiecare dintre cele 11 stiluri decelate, au acceptat să dea un condei de ajutor la faza terminală, demonstrativă, a studiului. I-am rugat să răspundă pe blogurile proprii la întrebarea "De ce a trecut puiul strada?". Am ales o temă simplă şi neutră tocmai pentru a le permite să-şi dea frâu liber talentului, imaginaţiei. Mi-au răspuns imediat şi, cu nobilă modestie, mi-au cerut să nu le public numele. Eroi fără de lauri ai ştiinţei, peste a caror munca a trebuit sa mai presar doar cateva neinsemnate diacritice.

Cum îi putem răsplăti? Citindu-i, dragii mei. Citindu-i şi hrănindu-ne din stilul, din crezul şi din mostra fiecăruia dintre ei.


Stilul 1:  "Dispecerat Cristaxi"
Crez: "Îi ştiu pe toţi din online"

Mostră: "Numai ce-am citit la mimi, lili, bibi şi pipi că puiul a trecut strada. Hm... Da, interesant, într-adevăr. E un subiect care merită dezbătut mai pe larg. Dau leapşa la momo, lolo, bobo şi cristi. Chiar, voi cum comentaţi chestia asta?"


Stilul 2: "Zero Pozitiva"
Crez: "Cineva trebuie să facă ceva!"

Mostră: "Dragilor, drăguţilor, scumpilor, nici nu ştiu cum să încep în a vă da vestea, sunt aşa de fericită că pot împărtăşi cu voi şi veşti bune nu doar proaste pe care le auzim, din păcate, tot mai des în fiecare zi, dar important e să mergem înainte, nu? ;-) Aşa, unde rămăsesem? A, da, vă spuneam că am să vă dau o ştire. De fapt nu o ştire, că ştirile sunt numai cu necazuri şi numai ce citeam zilele astea că francezii sunt cei mai trişti oameni din lume (unde-am pus link-ul ala? :-) ) deci nu noi, ci francezii, haha! Cine-ar fi crezut?!?!?! Da, aşa cum vă ziceam şi mai devreme, puiul, puiul ăla mic şi galben despre care cânta şi Phoenix (sau era altă pasăre?), a trecut, drăguţul de el, strada!!!! Aştept comentariile voastre. Haideţi să-l încurajăm!!!! Pa, pupici, promit să vă ţin la curent cu puiul!"

Stilul 3: "O mare inimă"
Crez: "În primul rând, trebuie să fii OM"

Mostră: "Sunt aici. Pe trotuarul acesta ud şi murdar. Ghearele mele firave se scufundă în noroi. Mi-e frig, mi-e foame şi mi-e dor de oul din care am ieşit. Mă vezi? Îmi auzi piuitul? Îmi simţi puful moale cândva cum se zgribuleşte sub crivăţ? Trebuie să trec această stradă, trebuie, mă auzi? Mă înţelegi. Da, ştiu, SIMT că mă înţelegi. Doar TU poţi înţelege, cea de-acolo, cea care mă priveşte prin geamul ud, din camera ei cu parfum de cafea şi trandafiri. Nu plânge, nu plânge, am să trec, am să trec stradaaaaaaa. În clipa aceea, o maşină, un monstru de metal, îi curmă viaţa pentru ultima oară. Acum, sufletul lui trece pe partea cealaltă a Styxului în luntrea lui Haron..."

Stilul 4: "Bojdeuca Digitală" sau "Inspiring Peter"
Crez: "La români trebuie să le explici totul pe limba lor"

Mostră: "Nu ştiu alţii cum sunt, fraţilor, dar io am înnebunit de plăcere testând noua tabletă grafică a nebunaticilor de la Samsung. O luai eu aşa, o învârtii şi ce să vezi: nu se porneşte decât printr-un finger slide pe touch screen, afurisita. Şi cum o pornii, ţuşti!, din ea sări un sistem de operare Android cu totul şi cu totul de aur. Mare pezevenghi!"


Stilul 5: "El călătoreşte mult"
Crez: "Nu contează cum scrii, ci de unde"

Mostră: "Salutări din îndepărtatul Kiribati...N-am avut timp să vă istorisesc noile mele aventuri prin lume...netul se găseşte greu prin această parte de lume...Totuşi, citindu-mi, cu greu, mesajele care le-am primit de la voi, si sunt foarte multe, am primit şi mai multe mesaje de la mulţi pui care mă întrebau cum reuşesc eu să trec strada atât de uşor...Ei bine...dragii mei pui...vă răspund de-aici, din îndepărtatul Kiribatii...de-a lungul vieţii mele de călător, pot spune, că am trecut peste foarte multe străzi...poate mii...poate zeci de mii...Sigur, la început mi se părea complicat...dar până la urmă totul a devenit foarte simplu...Totul e să crezi în tine. Dar despre asta în următorul episod din această parte de lume. Până atunci, vă aştept comentariile pe tema: voi cum faceţi să treceţi strada?"

Stilul 6: "Ea călătoreşte mult"
Crez: "Toată lumea e în mine"

Mostră: "Mă plimb, mă pierd, mă regăsesc şi mă pierd din nou printre alei şi pietre şi arbori ce poartă în coroane atâtea poveşti, atâtea miresme şi semne tainice pe care doar călătorul ştie să le descifreze adevăratele înţelesuri. Chiar, poate v-am spus, poate nu, dar străzile au pentru mine un farmec aparte, traseul lor, când unduios ca un râu, când drept şi riguros ca o...dar nu despre asta vreau să vorbesc aici şi acum. Nu aici şi nu acum! Sunt departe, atât de departe încât, pentru a mă regăsi, mă oglindesc în tot ce văd în jur: în glasurile cristaline ale copiilor, în soarele care se joacă gingaş cu norii, în zâmbete şi în culori. Iar puiul acela galben care trece strada nu-i decât imaginea mea la scară. Eu, trecând strada cerului şi strada mării, peste continente..."

Stilul 7: "Hi Speed Camera" (100 clişee pe secundă)
Crez: "Cuvintele sunt prea sărace"

Mostră: "Eu personal cred că ne complăcem prea mult în acest marasm social, în acest trend descendent al fiinţei noastre umane. În condiţiile în care s-a ajuns în zilele noaste că practic până şi un banal pui de găină, poate să-şi ia inima în dinţi şi să facă un pas înainte, un pas decisiv, spre împlinirea personală, mă întreb, şi pe bună dreptate, de ce noi toţi la un loc, fiinţe umane evoluate, nu reuşim să ne învingem această teamă ancestrală, să rupem zăgazurile şi să fim un tot unitar, un întreg. Nu, nu e prea târziu, niciodată nu e prea târziu. Şi da, cred cu tărie că încă nu este totul pierdut. Apropo de asta, dacă nu cumva memoria îmi joacă feste, ţin minte clar un citat celebru care spunea aşa: Ce a fost mai întâi, puiul sau găina? Eu sunt absolut convinsă că puiul, vă spun, şi din punct de vedere logic sunt absolut sigură că am perfectă dreptate."

Stilul 8: "Militanta Q7"
Crez: "PE CARE mi-ai cumpărat-o, nu CARE mi-ai cumpărat-o, baby"

Mostră: "NE-AM SATURAT! PÂNĂ CÂND O SĂ MAI TREACĂ PUII NOŞTRI STRADA, RUPÂNDU-SE DE LA TRUPUL MAMELOR LOR? PÂNĂ CÂND TINERII ACESTEI ŢĂRI VOR LUA CALEA PRIBEGIEI, SECÂND ACEST PĂMÂNT DE TINEREŢE ŞI ENERGIE? PÂNĂ CÂND CEI CE NE CONDUC NE VOR TRATA CU DISPREŢ ŞI NESIMŢIRE DUSĂ PÂNĂ LA NEPĂSARE? VOI NU VEDEŢI CĂ NE ÎNDREPTĂM ÎNTR-O DIRECŢIE COMPLET GREŞITĂ? VOI NU VA DAŢI SEAMA CĂ CEEA CE FACEŢI VOI E O CRIMĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR ŞI A ROMÂNIEI, PÂNĂ LA URMĂ? AJUNGE! NE-AM SĂTURAT! VĂ INVITĂM ALĂTURI DE NOI, ÎN MIŞCAREA CELOR SĂTUI DE ROMÂNIA LOR! VENIŢI ALĂTURI DE NOI! ÎMPREUNĂ SUNTEM MAI MULŢI!"

Stilul 9: "Mi-am făcut blog"
Credo: "Acum mă citeşte o lume întreagă!"

Mostră: "Bună, dragilor, bună, dragelor, ce mai faceţi, long time no see, cum se zice pe aici pe net. După cum vedeţi, mi-am făcut ÎN SFÂRŞIT blog. Era şi momentul o să spuneţi. Mărturisesc că sunt puţin descumpănită în faţa colii digitale albe de hârtie. Dar pentru că, asta ştiu şi eu, nu vreţi să-mi citiţi elucubraţiile, am să încep prin a vă dezvalui ce am aflat de curând: puiul a trecut strada! Acum să te ţii! Puteţi prelua ştirea dacă vreţi, haha, o să ajung mai celebră decât Raluca sau cum o cheamă pe fata aceea care semnează Andressa! Staţi pe-aproape, nu plecaţi nicăieri, mă simt inspirată azi. Muah (sau cum se zice pe net)!"

Stilul 10: "VJ-ul mut"
Credo: "Un embed face cât o mie de cuvinte"

Mostră:



Stilul 11: "Arhimede" (un punct fix şi răstorn lumea)
Credo: "Gândesc mai mult ca mulţi"

Mostră: "Asta cu puiul care a trecut strada mi se pare cam trasă de păr. Zic, nu dau cu parul: nu cunva strada a trecut pe sub pui şi nu invers? Sau greşesc? ;-)"

De ce a trecut puiul strada?

6 ianuarie 2011

21 de ani de vacanţă

Inginerii şi sub-inginerii noştri au luat sub aripi fotografia, publicitatea şi media. Jurnaliştii se ocupă de marketing, consultanţă, trafic de influenţă sau de arme. Militarii mor de-atâta pace.

Idolii TV oferă oral şi normal, curvele se implică în politică, internă, externă, internă, externă. Deputaţii au grijă de rating, analfabeţii de scris, merge treaba.

Juriştii fac finanţe, finanţiştii fac sănătate publică, medicii fac Italia, italienii fac agricultură, ţăranii vânzându-şi pământul şi vitele ca să cumpere jucători.

Uitându-mă la topul celor mai bogaţi oameni din lume, observ că până şi hoţii noştri îşi petrec majoritatea timpului alături de cei dragi.

Ce zi e azi?

5 ianuarie 2011

4 ianuarie 2011

3 ianuarie 2011

Dicţionar român-român

"mă bate gândul să" = n-o s-o fac niciodată.

"mă gândesc serios să" = mă alint

"şi eu aveam în plan să" = nu m-am gândit la asta până acum.

"95 la sută sigur" = nicio şansă

"gata, super, o facem!" = mai vorbim peste trei luni

"să-i dăm bătaie" = fă tu şi anunţă-mă şi pe mine când e gata

2 ianuarie 2011

De ce s-a scumpit banana


Domnul Phon vindea banana cu 5 baht bucata. Atâta costa, atâta plăteai, nu existau discuţii. Domnul Phon lua banii, îi băga în buzunarul şorţului, tu luai banana şi-ţi vedeai de drum.

Apoi au apărut backpackerii. Cum citiseră în Lonely Planet că un călător adevărat negociază totul la sânge, backpackerii au insistat să ia banana cu 2 baht bucata. N-a mers. Au renunţat. Nu pentru că banana era scumpă, ci pentru că nu concepeau să plătească pe ea atât cât face. Asia nu e Europa. Bananele au început să se storcoşească pe tarabă. Alungau clienţii şi atrăgeau insectele.

Prin roiul de muşte care-l înconjurase, o idee îşi făcu loc spre capul derutatului nostru negustor: Phon, ce-ar fi să scumpeşti tu banana?

Şi astfel rate card-ul bananei ajunse la 10 bath. Backpackerul veni, o negocie cu pricepere, lăsă doar 5 baht în şorţul domnului Phon şi plecă la drum cu banana în mână. Pe fond, nimic nu se schimbase. Încă.

Adevărata şi ireversibila scumpire a bananei s-a consemnat în ziua în care un bărbat chel dar bărbos opri în faţa tarabei domnului Phon şi întrebă într-o engleză cu accent rusesc:

- Cât costă banana?
- 10 baht
- Poftim 10 baht. Dă-mi banana.