28 ianuarie 2010

Povestea cu cel mai urât oraş din lume



Până de curând, am fost convins că cele mai urâte oraşe din lume sunt Slobozia, Slatina şi Bucureştiul. Dar îndată ce-am atins coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, podiumul clasamentului meu personal s-a răsturnat spectaculos. Doamnelor şi domnilor, cele mai urâte oraşe din lume sunt Medan, Medan şi Medan!

Citiţi de ce pe amazingrace.ro.

26 ianuarie 2010

Vreau, Vreau!

Dragi copii, ce poveste vreţi să ascultaţi azi?

Pe-aia cu stewardesele nesimţitoare de la zborul Tarom între Istanbul şi Bucureşti care a întârziat 4 ore?

Pe-aia cu netul care cade în fiecare dimineaţă aparent din cauza unui angajat UPC care nu vrea să vă mai povestesc nimic?

Sau pe-aia cu mama care m-a întrebat când mă întorc definitiv din Thailanda?

Ar mai fi:

Aia cu toată lumea vorbeşte numai despre bani, dar o ştiţi.
Şi aia cu restaurantul la care nu e disponibil niciun fel de mâncare, dar o ştiţi.

24 ianuarie 2010

23 ianuarie 2010

18 ianuarie 2010

A E I O U

Am minţit în interviul de pe HotNews. Am minţit pe blog. Am minţit tot timpul.
De fapt, lucrurile s-au intamplat astfel:




Din Bangkok am pornit pe jos, cu rucsacul în spate. Spre sud, tot spre sud. Am plecat fără bani la mine, dar oamenii s-au milostivit. Mi-au dat câte o mână de orez şi m-au lăsat să dorm în grajdurile lor. Simţeau ceva.

După o lună de marş am ajuns într-un sat de pescari uitat de lume la marginea Oceanului. Ieşisem deja din Thailanda şi eram undeva în Myanmar, nu ştiu nici acum unde exact. Cătunul fusese lovit de un uragan groaznic, pe care autorităţile îl ascunseseră de ochii presei internaţionale. Am rămas acolo două luni reconstruind casele, şcoala, dispensarul, secţia de poliţie şi primăria. Cu mâinile mele. Tot cu mâinile mele i-am învăţat pe copiii din sat limba engleză, matematica şi geografia lumii. Când am plecat, au plâns, m-au implorat să rămân cu ei şi să mă însor cu frumoasa Net, nou venita învăţătoare. Dar n-aveam cum. Destinul mă chema altundeva. Înţelegând aceasta, sătenii mi-au dăruit un dhoni cu care să navighez pe mările lumii.

Am pornit peste ape singur, navigând către larg, către insule necunoscute de om. O furtună crâncenă s-a stârnit din senin, ridicând valuri de 10 metri în calea micului dhoni. Am luptat cu stihia 3 zile şi 3 nopţi, dar era din ce în ce mai rău. Un ultim val, un monstru de apă fără seamăn, a sfărâmat bărcuţa şi m-a aruncat în apă, pradă sigură pentru rechini, caşaloţi şi scorpii de mare. M-am întins pe apă în poziţie de plută şi, aşteptându-mi sfârşitul, am leşinat.

M-am trezit dupa mai multe zile cu gura plină de nisip şi alge. Naufragiasem pe o insulă. Am adunat crengi şi frunze cât să-mi înjgheb o colibă şi am pornit să caut ajutor. Nici ţipenie de om. Nicio barcă în larg. Am făcut focul cu iască si lemn uscat şi mi-am făcut o supă de ciuperci comestibile, care se găseau din belşug prin jungla deasă.

Într-o zi, pe când căutam ciuperci şi făceam adnotări despre bogata floră şi faună a insulei, am călcat din greşeală în cuibul unei cobre. Vietatea s-a întors fulgerător şi şi-a înfipt colţii veninoşi în coapsa mea. Instinctul mi-a spus s-o ucid cu toiagul, dar o voce interioară, o voce nouă, pe care n-o mai auzisem până acum, m-a oprit: "De ce s-o ucizi? E doar o mamă care şi-a apărat puii".

M-am târât cu greu până la colibă. Am luat bucata ascuţită de coral pe care o foloseam drept cuţit şi mi-am lărgit rana. Am legat o liană deasupra tăieturii, pentru a opri veninul să se împrăştie în trup. Degeaba. Frisoanele mă cuprinseseră. Nu-mi mai simţeam mâinile şi picioarele. Tremuram. Am închis din nou ochii şi m-am lungit pe plajă, aşteptând să mor şi să mă îngroape valurile.

Pe când zăceam aşa, delirând, cu febră de 42 de grade, am avut un vis. Se făcea că mă alfam pe o potecă de munte, undeva la mare altitudine, printre creste înzăpezite. Urcam, urcam, urcam. Deodată, pe când mă apropiam de vârful cel mai înalt, în faţa mea apăru imaginea unei mânăstiri mari, ale cărei forturi împrăştiau în vale fum de tămâie şi mosc. În faţa mânăstirii, incredibil pentru altitudinea de cel puţin 7000 de metri la care mă aflam, doi bambuşi: unul mai mare şi unul mai mic. Am deschis ochii. Oceanul îmi mângâia picioarele, crescând milimetru cu milimetru la fiece val. Trăiam.

Visul mi-a dat puteri nebănuite. Mi-am construit o plută şi am plecat de pe insula pustie, nu fără oarece regrete. Bucata asta de pământ îmi oferise adăpost şi hrană, iar accidentul cu cobra fusese un simplu avertisment, o reamintire a faptului că destinul mă cheamă altundeva.

Nu aveam ceas, calendar, busolă sau sextant. Să fi trecut mai bine de 3 săptămâni până am atins din nou uscatul. Ud, obosit şi îmbrăcat în zdrenţe, am pornit la drum, de data asta către nord, către munţii cei mari.

Drumul a fost lung şi anevoios. După ce-am lăsat în urmă fertilele orezării şi livezile pline de banane şi mandarine, m-am hrănit cu licheni amari şi am băut puţina apă care se strângea în găurelele din piatra seacă. Am urcat, am urcat, am urcat, ca în vis. Şi tot ca in vis am ajuns la o mânăstire. Un călugăr ras în cap, înveşmântat într-o mantie oranj, m-a luat de mână şi m-a dus înăuntru, să-l cunosc pe Maestru.

- Te aşteptam, mi-a spus Maestrul într-o engleză impecabilă.
- Cine sunteţi? Unde mă aflu?
- Sunt convins că ştii deja.

Mă aşeptam să petrec 7 ani aici, aşa cum auzisem că se practică, dar am avut din nou noroc. Mânăstirea oferea un program super-rapid pentru cei care aveau deja chemarea. Au urmat 7 săptămâni grele, dar pline de răsplată, în care am învăţat să îmi ţin respiraţia o oră şi jumătate, să fac baie gol în zăpadă la temeperaturi de minus 20 de grade, să vindec gripa cu o atingere şi să levitez.

- Acum eşti pregătit, mi-a spus Maestrul în ultima zi a programului. Mai ai vreo întrebare?
- Da, Maestre. O ultimă întrebare: Există Dumnezeu?

Maestrul m-a apucat de braţ şi m-a dus spre poarta mânăstirii, făcându-mă să cred că voi pleca fără să aflu vreun răspuns. Dar n-a fost aşa. Ne-am oprit pe un povârniş de unde se vedeau dureros de clar crestele înzăpezite, lacurile glaciare şi cerul de un albastru impecabil. Maestrul şi-a dat ochii roată peste toate aceste frumuseţi, apoi s-a întors către mine şi şi-a întins braţul în direcţia mânăstirii.

- Uite, vezi acolo? Un bambus mai mare şi, lângă el, un bambus mai mic.

Apoi dispăru.

Am pornit înapoi spre ţară, traversând pe jos sau pe catâri Tibetul, Palmirul, Uralii şi Caucazul. Nu mi-a fost frig, nu mi-a fost foame şi nici frică. Mergeam repede, uneori şi câte 20 de ore pe zi, hrănindu-mă cu ce apucam, dormind sub cerul liber, învelindu-mă cu vântul.

La graniţa dintre Republica Moldova şi România, l-am întrebat pe vameşul amabil cu ochi căprui:

- Nu vă supăraţi, în ce dată suntem?
- Haha, de unde-aţi picat? 31 decembrie 2011. Cică uite-acuş, peste câteva ceasuri, începe sfârşitul lumii. Aţi venit la fix. Hai la mulţi ani, care-om mai apuca.
- La mulţi ani, la mulţi ani...

Felul de a vorbi al vameşului mi s-a părut cel puţin bizar. Şi urarea...cum să faci o asemea urare unui om care se întoarce, după atîta timp, în ţara lui? Vocea interioară mi-a poruncit deîndată să mă opresc. Cine eram eu să-l judec pe acel om? Poate că modul acesta de a fi, de a vorbi, îl face fericit. Sau poate ştie ceva ce tu nu ştii. Poate e un mesager.

Şi da, o, da, vameşul ştia mult mai multe decât mine. Oprit într-un bufet sătesc aproape de Vaslui, am urmărit ştirile la televizor (ce senzaţie nouă!). Situaţia era gravă. Alături de Kiribati şi Eritreea, România era una dintre cele doar trei ţări ale lumii în care criza economică nu se terminase, ci dimpotrivă, se agravase. Specialiştii explicau că, având în vedere faptul că celelalte state scăpaseră de criză, aceasta trebuia deversată undeva. "Criza nu dispare. Se ascunde undeva şi pândeşte." spunea la televizor un expert cu cravată roz pe care cei din bufet păreau să-l cunoască şi să-l respecte.

Şomajul atinsese cote dincolo de alarmă. Bătrânii nu-şi mai primiseră pensiile de luni de zile. Era frig, dar nu mai existau bani pentru păcură. Preşedintele Băsescu şi toată clasa politică dispăruseră definitiv încă din 7 noiembrie. Poliţistul satului, prezent şi el la bufet, ştia ceva: "A zis la TV că cică au murit şi au ajuns într-un paradis fiscal."

Ţara era neguvernată. Cele câteva instituţii încă funţionale - printre care şi Biroul Electoral Central - încercau să organizeze alegeri pentru Preşedinte şi Parlament. Pentru Parlament se înscriseră în cursă câţiva pensionari şi un fost boxer. Pentru preşedinte, nimeni.

"Cine e nebun să mai candideze, fiule, într-o ţară blestemată ca asta? Doar o minune ne mai poate salva. Doar o minune. Minunea minunilor". Preotul satului îşi făcu trei cruci largi şi sorbi pe nerăsuflate un pahar de Dorna.

"Eu, părinte. Eu sunt nebun. Şi eu voi aduce miracolul acela".

Ajuns în Bucureşti, prima oprire am facut-o la B.E.C, pentru a-mi depune candidatura. Înaintea mea, aşteptând deja în hol, era un bărbat care-mi părea cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau. Mă apropii de el şi mă prezint. Îmi răspunde zâmbind:

- Aaa, salut, Brăduţ, te ştiu. Eu sunt Remus Cernea.
- Scuze, nu te-am recunoscut. Te-ai tuns.
- Da, văd că şi tu.
- Da, şi eu. Sunt vremuri grele.
- Ştii, n-am apucat în 2009, dar vreau să-ţi mulţumesc pentru ce-ai scris atunci pe blogul tau. Nu mi-a adus voturi, dar m-a ajutat. Am simţit că nu sunt singur.
- Candidezi iar?
- Da. Ce să fac...
- Şi eu.
- Ah. Deci de data asta n-o să mai scrii de bine despre mine.
- Ba da, o să scriu. Peste câteva rânduri. O să vezi. Succes.

A urmat campania electorală, în care m-au ajutat cei câţiva prieteni buni care nu emigraseră. Am umbalt în lungul şi în latul ţării, la sate şi oraşe, învăţăturile dobândite la mânăstirea din munţi m-au ajutat enorm. Am făcut băi de mulţime la minus douazeci de grade Celsius. Am vindecat mii de cazuri de gripă porcina cu o atingere. La Mangalia, am salvat de la moarte un delfin rănit, iar pentru asta a trebuit să-mi ţin respiraţia o oră şi jumătate. La Urziceni, oraşul natal, primarul a organizat o mare adunare populară. În timp ce-mi rosteam discursul, un cetăţean din primul rând a strigat, acoperindu-mă (nu foloseam boxe, că nu exista electricitate):

- Doar o minune ne mai poate salva. Poţi face minuni sau eşti ca toţi ăilalţi dinaintea ta? Fă o minune!

Mulţimea, înnebunită, a început să scandeze, umplând de aburi aerul rece din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor:

"Fă-O-Minune! Fă-O-Minune!"

Am levitat 4 minute deasupra mulţimii. Le-am dat oamenilor speranţă şi încredere că se poate. Momentul a fost preluat de toate televiziunile, mai puţin de Antena 3, care aborda o atitudine făţiş anti-Florescu. I-am iertat.

În ultima zi de campanie, am fost invitat la emisiune "Finala Finală", difuzată simultan de ProTV, Realitatea TV, Antena 1, OTV şi Prima. A, şi TVR.

A fost o discuţie echilibrată şi interesantă, în care am abordat diverse subiecte legate de mediu, încălzire globală, poluare, evoluţie spirituală, alimentaţie sănătoasă şi pensii. Remus s-a dovedit un interlocutor civilizat, pertinent şi chiar plăcut, în pofida faptului că mi-era adversar. După aproape două ore de dezbatere, ne-a întrerupt moderatorul emisiunii, Robert Turcescu:

- Domnilor candidaţi în curând va trebui să punem punct final "Finalei Finale". Înainte de aceasta, însă, am să vă rog să vă adresaţi unul altuia câte o intrebare. Aveţi 60 de secunde pentru a răspunde. Conform tragerii la sorţi, prima întrebare o va pune domnul Florescu. Domnule Florescu, vă rog.
- Da, mulţumesc. Domnule Cernea, Remus, care este marele tău regret în campania asta?
- Marele meu regret? Că românii trebuie să aleagă între doi foşti pletoşi.
- Mulţumim. Acum este rândul domnului Cernea să adreseze întrebarea. Domnule Cernea, vă rog.
- Da, mulţumesc. Domnule Florescu, credeţi în Dumnezeu?
- Domnule Cernea, Remus, ia uitaţi-vă acolo, în spatele domnului Turcescu. Ce vedeţi?
- Un bambus mai mare.
- Şi lângă el?
- Şi lângă el un bambus mai mic.

Am câştigat alegerile cu 52 la 43. Celelalte 5 procente s-au dus la Marius Moga, care a candidat şi el o vreme, dar s-a retras subit cu o săptămână înaintea votului. Nu mai erau bani să se tipărească buletine noi.

Aştept să fiu numit oficial şi mă duc la Cotroceni. Pun poze.

15 ianuarie 2010

Vorbeşte mareea



E un hobby recent, cu accente emo şi îi rog pe noii cititori să nu se supere. Cei vechi sunt învăţaţi cu depresivele.

Există mai multe tipuri de maree. Semidiurne, diurne, lunare şi semilunare (sau de sizigii). Nu ştiu de la şcoală, am citit pe Wikipedia. Ei, astea două, ultimele, lunara şi aia de sizigii, aduc o grămadă de gunoi la mal.

Noul hobby, noul joc, constă din a merge pe plajă şi a vedea ce noutăţi a mai adus mareea din lumea civilizată. Ca şi cum n-aş şti ce se mai întâmplă pe lume. Citirea în gunoi. Deşeomanţie.

De obicei, noutăţile sunt vechi. Pungi originale 7-11. Capace. Tampoane. Scutece. Flacoane de şampon. Sticle de bere şi sticle de-alea mici de Red Bull pe care nu le găseşti în Europa şi sticle de SangSom. Le desfac, caut, ascult, auz: "you have zero new messages in the bottle".

Dar azi am aflat lucruri noi. Mareea a adus un mâner de baston, o pedală de bicicletă şi un biberon gol. Nu apucasem să citesc ştirile pe net. Nu ştiam ce s-a întâmplat în ultimele 12 ore. Dacă se sfârşise lumea? Apucă-te şi citeşte semnele.

Un mâner de baston, o pedală de bicicletă şi un biberon gol. 3 generaţii care s-au sfârşit aproape simultan în urma unui cataclism. Bâtrânul alerga în baston pe strada din marele oraş, fugărit de valul seismic. Valul ajunge primul, bătrânul mai apucă să-şi vadă doar moartea cu ochii, se pogoară în baston, acesta se rupe. Mânerul e dus de valuri în larg. Bătrânul moare într-un surfing involuntar şi indecent la vârsta lui. Ultima imagine pe care o vede este

Fiul lui, pedalând turbat la bicicletă. Pentru că sunt prin tradiţie oameni săraci, nu şi-au permis un scuter. Fiul pedalează. Pe ghidon, soţia şi pruncul. Fiul priveşte în urmă şi îşi vede bătrânul tată pierind în acel surfing indecent.

De ce nu l-am ascultat? De ce nu m-am căsătorit mai devreme? N-o să apuce să joace cricket cu nepoţelul lui. Mon e fată.

După moartea bătrânului, soţia şi pruncul au devenit mai grei. Atârnă cât tot neamul, cât toate generaţiile de oameni săraci care s-au târât din leat în leat care cu bicicleta, care în baston. Şi valul ucigaş se apropie. I se rupe lui, valului, e tânăr şi n-are ascendenţă. Un cutremur nu ţine loc de istorie.

Tatăl smuceşte bicicleta pe o străduţă lăturalnică, de fapt o alee între sediile a două bănci internaţionale. În acest ultim efort, o pedală se rupe şi mai bine aşa. Valul letal îi prinsese deja din urma şi, dacă nu i-ar fi aruncat pedala de bicicletă s-o mestece, i-ar fi mestecat pe ei de vii. Străzile principale se inundă cu apă sărată. Peşti coloraţi se amestecă printre diamante, hamburgeri, autoturisme Toyota şi iPoduri Nano.

- Am scăpat. Am scăpat. Am scăpat.
- Şi biberonul lu asta mică?
- Nu ştiu.
- Du-te şi caută-l.
- Mă duc să-l caut pe batrânu.
- Dacă-l găseşti, să nu-i spui că Mon e fată.
- Bine, nu-i spun.

14 ianuarie 2010

Backpackerul Stu



Înainte de a pleca spre Asia de Sud-Est, backpackerul Stu a cheltuit aproape 8000 de lire sterline pe un laptop nou SONY, un iPhone, nişte căşti Sennheiser, un DSLR Canon şi o cameră video HD Panasonic, o pereche de ochelari de soare Ray Ban şi un echipament de snorkeling Aqua Lung, pe care le-a înghesuit în rucsacul North Face nou şi el. A mai dat 300 de lire pe onorariul unui stilist, care i-a aranjat părul după moda sauvage. Alte 200 de lire s-au dus pe un tatuaj reprezentând un dragon care mănâncă un şarpe.

Acţiunea se mută în Bangkok, pe strada Khao San unde patronul de la Chai's House e nevoit să-i facă lui Stu un discount serios la cazare. Bătrânul a cerut 4 euro pe noapte, dar Stu a negociat până la 2 euro şi a scris despre asta pe Facebook imediat ce-a ajuns în camera lui fără apă caldă şi fără ferestre. Dacă ar fi avut ferestre, Stu ar fi putut să vază doi şobolani făcând dragoste la umbra hostelului de alături.

Oricum, Stu nu avea să rămână toată viaţa în Bangkok. El trebuia să vadă toată Asia de Sud-Est şi avea la dispoziţie doar 3 săptămâni pentru a-şi duce la capăt misiunea. După două zile în capitală, a urcat la Chiang Mai, a coborât la Phuket, a luat vaporaşul spre Koh Phi Phi (unde-a reuşit să petreacă 4 ore între la Maya Bay, locul unde s-au filmat cele mai tari scene din The Beach), a stat o noapte în Samui şi, de acolo, a venit în Koh Pha Ngan chiar în ziua de Full Moon Party. În pofida faptului că Haad Rin era potopit de turişti, Stu a reuşit din nou să-şi negocieze un preţ bun pe cameră. 3 euro pe noapte, chilipir curat. Cu o Singha rece în mână, Stu şi-a dat seama că e născut pentru a călători, că e un adevărat cetăţean al lumii, că Planeta îi stă la picioare şi a plecat la shopping pentru seara cea mare.

Stu nu s-a întors la bungalow înainte de a-şi fi cumpărat doua perechi de pantaloni tradiţionali de pescar, doua tricouri - unul cu Budha si unul cu Koh Pha Ngan Full Moon Party -, o bentiţă roşie, o amuletă, un alt tatuaj, reprezentând un şarpe care mănâncă un elefant şi o sticlă de whisky de 40 de euro.

Să nu credeţi, Doamne fereşte, că Stu e prototipul ăla dizgasting de turist de masă care nu are în cap decât piscină şi shopping. Dacă credeţi asta, n-aţi înţeles nimic. Stu nu e turist, e backpacker. El nu trece prin lume ca gâsca prin apă. Dimpotrivă, în fiecare loc pe care-l vizitează, Stu îşi face o fotografie pe care o postează imediat pe pagina lui de Facebook, acolo unde bifează în fiecare zi o nouă destinaţie, ba chiar două în zilele bune. A călători e misiunea lui în viaţă. De aceea, ţine să-şi împărtăşească experienţele cu ceilalţi. Să dea ceva în schimb, mă înţelegeţi.

Stu e şi un tip citit. Dacă vă uitaţi în clipa asta la el, îl veţi vedea cufundat în "Asia on a Shoestring" de la Lonely Planet.

- Salut, Stu.
- Hi, man.
- Cât stai pe-aici?
- I will leave tomorrow morning, right after the party.
- Încotro?
- I've done Bangkok, Chiang Mai, Phuket, Krabi, Samui, next I'll do Vietnam, Laos, Cambodia.
- De ce Laos, Vietnam, Cambodia?
- Because it's cheap, man, it's so fucking cheap.

Aţi observat, desigur: Stu vorbeşte întotdeauna despre locurile unde a fost (sau, ca sa-i respectăm exprimarea, pe care le-a "făcut") şi despre cele unde urmează să se ducă (facă). Cu asemenea misiune planetară, aceea de a vedea 5 ţări în 20 de zile, cine ar mai avea timp să seize the moment? 5, pentru că urmează şi o escală de 3 ceasuri în Singapore, înainte de întoarcerea la Manchester.

Deasemenea, Stu are obiceiul de a reboteza locurile prin care trece. Puket devine "Fukey", Phi Phi se numeşte "Fee Fee", Pha Ngan devine "Paniang", cât despre Bangkok...

- You know, Bangkok actually comes from "To bang" and "cock". Like "Bang my cock"
- Ei, na, pe bune?
- Yes, that's because of many white man coming to bang Thai chicks.

Am fost eu cel care i-a facut lui Stu poza de Koh Pha Ngan. Primul cadru nu l-a multumit. M-a rugat sa cadrez mai larg, sa se vadă şi plaja, şi discotecile, şi lumea care dansa, şi jocul cu făcliile.

- Dar, Stu, tu nu te mai vezi deloc.
- No problem, it's not about me, man! It's about this place, this island, about Asia!

După ce ne-am despărţit, Stu a făcut multe. La o mânăstire din Laos a făcut meditaţie, s-a ras în cap şi a înţeles budhismul. In Vientiane, a mancat omizi prăjite şi lăcuste. La Siem Reap a reuşit să fure o pietricică din zidul Angkor Wat. La Ho Chi Min a fost la curve cu numai 5 euro ora. La Nha Trang, Vietnam, s-a îmbătat foarte tare şi a căzut cu scuterul, umplându-se de julituri. O viaţă ca o poveste.

Înainte de plecare, aplicaţia Travel Brain de pe Facebook îl cota pe Stu ca un călător mediu: 38 de oraşe din 4 ţări (incluzând Irlanda). Acum, dacă te uiţi, scorul lui a atins cerul. A ajuns deja pe locul 3 în lista lui de prieteni. Pe locul 1 este Susan, care a făcut în plus Nepal si Tibet, iar pe 2 e Zach, care a fost şi în Israel, la rude.

Pe Stu, în schimb, îl aşteaptă America de Sud. Hombre, Machu Pichu, tequila boom boom, The Amazon, samba, ola chica, Rio de Haneiro şi - să sperăm - Anaconda 3.

13 ianuarie 2010

Buddha Rocks!



În ţările din Asia tropicală, aerul condiţionat e considerat culmea ospitalităţii. Doar un nebun l-ar refuza, opri sau da mai încet. Frigul urlă turbat prin taxiuri, aeroporturi, magazine şi hoteluri. Sistemul de aer condiţionat din camera mea avea două poziţii: oprit şi pornit. Fără nuanţe, fără jumătăţi de măsură. L-am oprit. Temperatura a urcat insuportabil. L-am pornit. 18 grade. Simţeam cum mi se condensează în plămâni cele 96 de procente de umiditate.

Aşa se face că...(citeşte în continuare)

12 ianuarie 2010

Acţiuni de combatere a sezonului ploios



Dacă nu plecam, înnebuneam.

N-aveam niciun plan, nicio destinaţie clară, niciun reper in afară de reîntâlnirea cu Aloel, pe care o aşteptam de 6 ani. Dar nu mai puteam sta. Aici, începuse sezonul ploios, musonul nordic îmi mătura veranda zi şi noapte, nu mai puteam ţine aprinsa o lumânare, turna cu găleata aproape non-stop. Nici să mă duc până la chioşc după apă sau ţigări nu puteam fără să mă fac ciuculete...(citeşte în continuare)

8 ianuarie 2010

Invaţăturile Ursului Baloo către fiul său, Teodosie




Csibi, cu ideea lui si cu intrebarile pe care mi le-a pus, m-a stimulat sa fac o analiza eco intre viata mea "de dinainte" si viata mea de acum. Sunt mai curat? Sunt mai green? Sunt mai responsabil? M-ar lua Terra de bărbat daca aş cere-o la părinţi?

Din calcule rezultă că da. Dar meritul nu-mi apartine. Asa e locul asta. In Bucureşti nu cred că se poate. La Bucureşti şi, în general, la oraş, oamenii sunt singuri şi fără rădăcini. Sunt trişti şi nervoşi. Trebuie sa consume ca sa nu innebuneasca. Trebuie sa ucida si sa se sinucida. Altfel se blochează economia globala, iar Pământul ala plat redevin rotunda şi ne ducem naibii cu toţii cum s-a întâmplat în 2012.


În ceea ce ma priveste, lucrurile au stat mult mai simplu. Pamantul, bietul de el, e suficient de puternic incat sa impinga un bizon ca mine spre o naturala cumpatare. Fara sa fac niciun efort, am reusit in 3 luni sa renunţ pe nesimţite la următoarele ordine şi medalii ale omului civilizat:

1. Masina.
Foresterul meu consuma 12-15-20 la suta de kilometri (pendinte de sezon, tip de drum si stil de condus). Scuterul consuma 1,5-2 litri. Mi-e suficient pentru micile cumparaturi. Mari cumparaturi nu fac, dupa cum explic la punctul 2.

2. Bunurile. Cumpar doar bunuri de stramt consum. Nu mi-am luat plasma, sistem audio, consola de jocuri, mobilier, decoratiuni si alte aspecte care sa-mi faca viata mai frumoasa. In 3 luni mi-am cumparat doua saltelutze ca sa stau comod pe veranda eu si prietenii mei; doua boxe mici de calculator, un mouse, ceva tacamuri, vesela si niste pahare. Cam 100 de euro toate.

3. Consumul aberant de electricitate. Ma trezesc cat de devreme pot (intre 7 si 9, functie si de cheful de joaca al pisoilor). Toata ziua stau pe-afara. Seara aprind o lumanare si ma uit la un film, ascult muzica pe iPod sau scriu pe blog. Cand mi se face somn, ma culc. Nu mai urmaresc deloc...

4. ...Televizorul. Pana sa plec, nu-i intelegeam pe cei care renuntasera la TV. Bine, nici nu aveam cum, ca lucram in televiziune si consumul de TV era parte din dream job. Dar aici n-am televizor si nici n-as avea ce sa vad la el. Pentru stiri am internetul, pentru entertainment am un hard cu filme, 10 carti groase, o mare cu peshti si, din cand in cand, o Luna Plina.

5. Mancarea. Mananc odata, maximum de doua ori pe zi. Doua oua fierte dimineata sau niste legume cu noodles la pranz. Seara, mai rar, ca mi-e lene. Intre mese - fructe. Once a week, pizza, sa nu innebunesc. Once a month, cand e ziua cuiva, facem un gratar cu pui si porc. Vita nu pap, ca aici e scumpa si atzoasa. Plus ca cica ar polua, as if I care.

6. Bautura. Mie imi place vinul alb, care in Thailanda e foarte scump si adesea foarte prost. Si daca as avea bani de aruncat pe alcool, tot n-as da 15 euro pe-o sticla de surcel. In schimb, cumpar lunar o sticla de tequila si una de rom caraibian (25 de euro amandoua) si le combin in cocktailuri. Mai sanatos, mai racoros. Mai beau si cate-o bere, dar berea de-aici ori e prea apoasa ori iti da dureri de cap a doua zi. Ori amandoua.

7. Apa. Da, mai, ma spal in continuare, ba chiar mai mult ca inainte. Un dush dimineata, unul dupa prima tura de inotat, al treilea dupa urmatoarea tura de inotat si inca unul inainte de culcare. Doar ca ma spal doar ca sa fiu curat, nu ca sa ma incalzesc sau ca sa scap de stres (care stres?). 3-4 minute la un debit mediu, cat poate pompa de apa. Unde-s cazile de altadata, unde-s cazile carora le puneam dopul si de care uitam pana in cand incepea vecina sa bata in tzeava? Estimez ca folosesc maxim 100 de litri de apa zilnic, incluzand spalatul vaselor.

8. Produsele chimice. Cand traiam in Bucuresti, aveam toata colectia Johnson&Johnson, Procter&Gambel, Uni&Lever. Punga mica de detergent pe care-am cumparat-o cand am venit aici a tinut pana acum doua zile, ca am spalat un preshuletz pe care facusera pisoii pipi. Rufele murdare se duc la o familie care ofera servicii de laundry. Sigur, si ei folosesc detergent, dar mult mai cumpatat decat as face-o eu. Pe langa asta, intr-o saptamana strang mai putin de doua kilograme de rufe murdare. Tricouri, lenjerie si slipuri, ca altceva nu port, nici macar sosete.

Dezvaluire: stimulat de amicul oligarh, mi-am cumparat un spray Baygon ca sa scap de insecte. Aseara am dat cu el pentru prima oara, in capul unui gandacel care se baga in seama pe la baie. A murit zvarcolindu-se si m-am simtit atat de nasol incat am ascuns spray-ul undeva unde o sa-l gaseasca abia urmatorul chirias al casutei unde locuiesc. In fond, eu sunt intruderul. Gandacii ar trebui sa-mi dea mie cu spray in nas, nu eu lor.

9. Hainele, asa cum am lasat deja sa se ghiceasca. Mi-am luat foarte putine haine de-acasa, in ideea ca, daca e, imi cumpar de-aici, eftin si bun. Am purtat cam jumatate din ce mi-am adus si, dupa 3 luni, noutatile vestimentare se rezuma la trei tricouri noi si o palarioara haioasa. Tricourile au fost primite cadou, palaria am platit-o. Garderoba de baza consta din 3 slipi, tot atatea perechi de pantaloni scurti, 5 tricouri si 4 maieuri, 5-6 perechi de lenjerie ca sa nu spun chiloti si 6 prosoape. Palaria o port doar la ocazii.

10. Gunoiul. Produc incomparabil mai putin gunoi decat inainte. Si ala pe care il produc e ori organic, ori reciclabil. Sa ma explic: resturile de mancare se dau la catzei (ca la tzara, pe vremuri). Resturile de fructe sau legume se dau la mierle, care vin in fiecare dimineatza sa ma ecologizeze gratis. Pungile de cumparaturi se refuza sau se refolosesc ca saci de gunoi. Chipsuri si alte snacks-uri la punga nu cumpar. PET-uri, rar: Cola pentru Cuba Libre, o sticla pe saptamana. Toate bateriile pe care le utilizez sunt reincarcabile si noi; pana acum n-am aruncat niciuna.

11. Telefonul mobil. De cum am ajuns, mi-am cumparat un fel de Nokia 5110 (mai tii minte?) pe care, daca nu l-as fi pierdut saptamana trecuta, l-as mai avea si azi. Recunosc, pierzandu-l, am poluat, dar n-a fost cu intentie. Cum nu e cu intentie nici faptul ca folosesc noul telefon in medie 2 minute pe zi, pe post de proto-GPS, cu Cristi, Ioana, Diana sau Andrei: "Unde sunteti? La North Beach. Bine, hai ca vin si eu. Hai". Odata pe saptamana o sun pe mama. Vorbim 3 minute, timp in care mi se consuma tot creditul, ca Romania e scumpa la vorba: peste un euro minutul. Spre comparatie, israelienii sau rusii platesc de zece ori mai putin. Dar ei provin din tzari sarace, nu ca mine.

12. Gazul. Impreuna cu cheia casutzei, proprietarul - Mr. Ong - mi-a dat in locatie de gestiune si o butelie cu gaz, de dimensiuni identice alora de la noi. E aproape plina. Si s-a gatit la focul ei, nu va ganditi ca nu. Doar ca o mancare thailandeza se prepara in 10 minute cu tot cu orezul aferent. Apa pentru cafea se incalzeste in 60 de secunde pe ceas. In ritmul asta, vor mai trece luni bune pana cand voi iesi la drumul mare sa astept masina cu butelii, asa cum mă delega bunica să fac, pe strada 23 August (actualmente Mihai Viteazul) din Urziceni.

Lista ar putea continua. Am renuntat la 10 kilograme din propria fiinţă. Am renuntat la advertising-cearcane si la advertising-nopti-pierdute. Am ajuns sa cheltuiesc de cinci ori mai putin decat cheltuiam inainte, la niste preturi comparabile cu cele de-acasa si o calitate a vietii incomparabila cu cea de-acasa.

Doar la fumat si la scris pe blog n-am renuntat, futu-i. Ce ma sfătuieşti?

2 ianuarie 2010

Anul Tigrului nu este un tigru



In primul rand, la multi ani.

In al doilea rand, daca aveti de gand sa organizati vreodata revelioane pe plaja in regie proprie, tineti cont de urmatoarele.

Ca sa putem tine o petrecere cum se cuvine, aveam nevoie de curent electric. Singura sursa de curent era micutzul beach bar scos din business de muson. V-am povestit aici ce si cum s-a intamplat. Dupa ce-a fost dezafectat de furtuna, barul a ramas in grija nimanui. Fostul chirias si-a luat o alta locatie, in sat, la adapost de stihii, iar proprietarii nu l-au mai inchiriat nimanui. Era loc de joaca pentru copii, catzei si crabii de nisip. In plus, era ticsit de catralioanele de gunoaie aduse de valuri de la Chumporn sau Bangkok, hat departe.

Printr-o cunostinta, am reusit sa ajungem la proprietarii barului. Cristi, care s-a ocupat de negocieri, a obtinut mai mult decat curent: pentru o suma rezonabila, a inchiriat barul pentru toata noaptea de Revelion.

Pe 31 ne-am trezit la 7 dimineata (multumita si pisoilor, evident) si ne-am apucat de treaba. Am plecat la piata de peste si am cumparat un king fish de 6 kilograme, pe care Andrei si Diana l-au curatat cu multa obida. Il vedeti mai jos, in poze. Pe urma ne-am suit pe motorete si am mers in Thong Sala sa luam cele necesare unui party cu 12 invitati: carne, legume, fructe, dulciuri, snack-uri, bere, spirtoase si suc pentru cocktailuri, lumanarele, rogojini, farfurii, pahare, furculite de unica folosinta, lampioane zburatoare, paine si un gratar serios, ca ala de la Cristi de sub casa era prea mic pentru 6 kilograme de peste, 2 de porc si 2 de pui.

Ajunsi acasa dupa pranz, ne-am pus pe treaba. Elena si Ioana s-au apucat de salata de boeuf (pentru care cu greu am gasit carne de vita), iar eu, Diana si Cristi am purces sa destzelenim baruletzul. In timp ce umpleam sacii cu pungi, sticle, manushi de cauciuc, prezervative si carcase de CD-uri aduse de ape, m-a apucat o ciuda mare de tot pe rasa umana. Am strans 8 saci mari de gunoi, pe care i-am asezat langa cei 17 deja adunati de Cristi si Ioana acum cateva saptamani. Estimam ca, daca vrem sa curatam toata portiunea de plaja din fatza caselor noastre, avem nevoie de circa 5-6 zile, in care vom colecta pe putin 50 de saci de deseuri. Dar despre asta intr-o alta emisiune.

Cand am terminat cat de cat de degajat zona, soarele statea sa apuna. Am adus galeti de apa ca sa indepartam nisipul de pe bar si de pe platformele unde aveam sa stam, am frecat cu peria, am pus becuri noi (alea vechi se arsesera), am instalat rogojini, saltele si mese aduse cu carca de-acasa si ne-am dus sa facem cate un dush si sa ne schimbam. Mai aveam doua ore pana la startul petrecerii.

Am iesit primul din baie, imbracat la doua ace, ca sa constat ca lumina de la bar se stinsese. Cristi a facut rapid un control la instalatie si a diagnosticat ca e groasa. Cu 45 de minute inainte de party, aveam un baruletz curat, dotat, stocat si nu aveam fix curentul pentru care ne bagaseram in ditai combinatia asta. Am plecat in sat sa-l cautam pe fostul operator al barului, sa ne invetze ce sa facem. Omul, de treaba, a venit si a reusit, impreuna cu Cristi, sa repare amarata aia de instalatie electrica.

Despre petrecere nu sunt asha multe de spus, ca a iesit conform planului. Eu m-am instalat la bar si am preparat Cuba Libre si Tequila Sunrise. Diana si Cristi au fost DJ. Salata de boeuf a Elenei a avut atata succes incat jumatate din peshtele si puiul grataruite de Dan si Dejan au ramas nemancate. Porcul s-a mancat tot.

La miezul noptii, cand ne-au sunat de la Realitatea TV, eram cu totii pe fundul marii, cu sticle de sampanie in maini, ca in "Le Grand Bleu". Numai ca, la noi, marea se retrasese suficient de mult ca sa putem petrece momentul uscati. Am vorbit cam un minut la televizor, dupa care legatura s-a intrerupt. Am desfacut sampaniile, ne-am urat cele necesare, ne-am pupat si am lansat lampioane. O sa cer de la Diana o poza cu momentul, ca eu n-am facut.

A fost o seara rarissima din punct de vedere astronomic:
- Full Moon
- Blue Moon, denumire data celei de-a doua Luni Pline dintr-o luna calendaristica; in decembrie am avut Full Moon pe 2 si pe 31 (asta o stiu de la Diana).
- Eclipsa partiala de Luna, vizibila de pe teritoriul Thailandei.

Dupa atata luna, cei mai harnici dintre noi au ramas la bar pana la 6, sa vada si Soarele.

Raspunzand speculatiilor unui prezicator care anunta ca 2010, ca an al Tigrului, va aduce violenta si conflicte, premierul Thailandei a spus: "E adevarat, tigrul este un animal sangeros. Sa nu uitam, totusi, ca Anul Tigrului nu este un tigru"

La multi ani!


Pe cateva portiuni de plaja, valurile au adus gunoi din lumea civilizata.


Andrei, pregatit sa transeze problema king fish.


Diana prezinta monstrul la camera.


Elena in timpul operatiunii salata de boeuf.


Cristi si barul.


Mai curat, mai uscat.


Impreuna cu Diana, la greblat nisipul.


Saci intregi de gunoi adunati de colonia romaneasca din Koh Pha Ngan. Am primit multumiri de la alti long termeri din zona.


Ready for the party.


Unde-i Ceausescu sa ma vada?


Diana, dupa un an de munca in Romania si o zi de munca in Thailanda.


Ce bine-mi sta.


Elena, comandand o Cuba Libre pe limba ei.


Anul Tigrului, pe cand era copil.


UPDATE DE LA DIANA: Uite si lampionul, inainte de lansarea la aer.