18 ianuarie 2010

A E I O U

Am minţit în interviul de pe HotNews. Am minţit pe blog. Am minţit tot timpul.
De fapt, lucrurile s-au intamplat astfel:




Din Bangkok am pornit pe jos, cu rucsacul în spate. Spre sud, tot spre sud. Am plecat fără bani la mine, dar oamenii s-au milostivit. Mi-au dat câte o mână de orez şi m-au lăsat să dorm în grajdurile lor. Simţeau ceva.

După o lună de marş am ajuns într-un sat de pescari uitat de lume la marginea Oceanului. Ieşisem deja din Thailanda şi eram undeva în Myanmar, nu ştiu nici acum unde exact. Cătunul fusese lovit de un uragan groaznic, pe care autorităţile îl ascunseseră de ochii presei internaţionale. Am rămas acolo două luni reconstruind casele, şcoala, dispensarul, secţia de poliţie şi primăria. Cu mâinile mele. Tot cu mâinile mele i-am învăţat pe copiii din sat limba engleză, matematica şi geografia lumii. Când am plecat, au plâns, m-au implorat să rămân cu ei şi să mă însor cu frumoasa Net, nou venita învăţătoare. Dar n-aveam cum. Destinul mă chema altundeva. Înţelegând aceasta, sătenii mi-au dăruit un dhoni cu care să navighez pe mările lumii.

Am pornit peste ape singur, navigând către larg, către insule necunoscute de om. O furtună crâncenă s-a stârnit din senin, ridicând valuri de 10 metri în calea micului dhoni. Am luptat cu stihia 3 zile şi 3 nopţi, dar era din ce în ce mai rău. Un ultim val, un monstru de apă fără seamăn, a sfărâmat bărcuţa şi m-a aruncat în apă, pradă sigură pentru rechini, caşaloţi şi scorpii de mare. M-am întins pe apă în poziţie de plută şi, aşteptându-mi sfârşitul, am leşinat.

M-am trezit dupa mai multe zile cu gura plină de nisip şi alge. Naufragiasem pe o insulă. Am adunat crengi şi frunze cât să-mi înjgheb o colibă şi am pornit să caut ajutor. Nici ţipenie de om. Nicio barcă în larg. Am făcut focul cu iască si lemn uscat şi mi-am făcut o supă de ciuperci comestibile, care se găseau din belşug prin jungla deasă.

Într-o zi, pe când căutam ciuperci şi făceam adnotări despre bogata floră şi faună a insulei, am călcat din greşeală în cuibul unei cobre. Vietatea s-a întors fulgerător şi şi-a înfipt colţii veninoşi în coapsa mea. Instinctul mi-a spus s-o ucid cu toiagul, dar o voce interioară, o voce nouă, pe care n-o mai auzisem până acum, m-a oprit: "De ce s-o ucizi? E doar o mamă care şi-a apărat puii".

M-am târât cu greu până la colibă. Am luat bucata ascuţită de coral pe care o foloseam drept cuţit şi mi-am lărgit rana. Am legat o liană deasupra tăieturii, pentru a opri veninul să se împrăştie în trup. Degeaba. Frisoanele mă cuprinseseră. Nu-mi mai simţeam mâinile şi picioarele. Tremuram. Am închis din nou ochii şi m-am lungit pe plajă, aşteptând să mor şi să mă îngroape valurile.

Pe când zăceam aşa, delirând, cu febră de 42 de grade, am avut un vis. Se făcea că mă alfam pe o potecă de munte, undeva la mare altitudine, printre creste înzăpezite. Urcam, urcam, urcam. Deodată, pe când mă apropiam de vârful cel mai înalt, în faţa mea apăru imaginea unei mânăstiri mari, ale cărei forturi împrăştiau în vale fum de tămâie şi mosc. În faţa mânăstirii, incredibil pentru altitudinea de cel puţin 7000 de metri la care mă aflam, doi bambuşi: unul mai mare şi unul mai mic. Am deschis ochii. Oceanul îmi mângâia picioarele, crescând milimetru cu milimetru la fiece val. Trăiam.

Visul mi-a dat puteri nebănuite. Mi-am construit o plută şi am plecat de pe insula pustie, nu fără oarece regrete. Bucata asta de pământ îmi oferise adăpost şi hrană, iar accidentul cu cobra fusese un simplu avertisment, o reamintire a faptului că destinul mă cheamă altundeva.

Nu aveam ceas, calendar, busolă sau sextant. Să fi trecut mai bine de 3 săptămâni până am atins din nou uscatul. Ud, obosit şi îmbrăcat în zdrenţe, am pornit la drum, de data asta către nord, către munţii cei mari.

Drumul a fost lung şi anevoios. După ce-am lăsat în urmă fertilele orezării şi livezile pline de banane şi mandarine, m-am hrănit cu licheni amari şi am băut puţina apă care se strângea în găurelele din piatra seacă. Am urcat, am urcat, am urcat, ca în vis. Şi tot ca in vis am ajuns la o mânăstire. Un călugăr ras în cap, înveşmântat într-o mantie oranj, m-a luat de mână şi m-a dus înăuntru, să-l cunosc pe Maestru.

- Te aşteptam, mi-a spus Maestrul într-o engleză impecabilă.
- Cine sunteţi? Unde mă aflu?
- Sunt convins că ştii deja.

Mă aşeptam să petrec 7 ani aici, aşa cum auzisem că se practică, dar am avut din nou noroc. Mânăstirea oferea un program super-rapid pentru cei care aveau deja chemarea. Au urmat 7 săptămâni grele, dar pline de răsplată, în care am învăţat să îmi ţin respiraţia o oră şi jumătate, să fac baie gol în zăpadă la temeperaturi de minus 20 de grade, să vindec gripa cu o atingere şi să levitez.

- Acum eşti pregătit, mi-a spus Maestrul în ultima zi a programului. Mai ai vreo întrebare?
- Da, Maestre. O ultimă întrebare: Există Dumnezeu?

Maestrul m-a apucat de braţ şi m-a dus spre poarta mânăstirii, făcându-mă să cred că voi pleca fără să aflu vreun răspuns. Dar n-a fost aşa. Ne-am oprit pe un povârniş de unde se vedeau dureros de clar crestele înzăpezite, lacurile glaciare şi cerul de un albastru impecabil. Maestrul şi-a dat ochii roată peste toate aceste frumuseţi, apoi s-a întors către mine şi şi-a întins braţul în direcţia mânăstirii.

- Uite, vezi acolo? Un bambus mai mare şi, lângă el, un bambus mai mic.

Apoi dispăru.

Am pornit înapoi spre ţară, traversând pe jos sau pe catâri Tibetul, Palmirul, Uralii şi Caucazul. Nu mi-a fost frig, nu mi-a fost foame şi nici frică. Mergeam repede, uneori şi câte 20 de ore pe zi, hrănindu-mă cu ce apucam, dormind sub cerul liber, învelindu-mă cu vântul.

La graniţa dintre Republica Moldova şi România, l-am întrebat pe vameşul amabil cu ochi căprui:

- Nu vă supăraţi, în ce dată suntem?
- Haha, de unde-aţi picat? 31 decembrie 2011. Cică uite-acuş, peste câteva ceasuri, începe sfârşitul lumii. Aţi venit la fix. Hai la mulţi ani, care-om mai apuca.
- La mulţi ani, la mulţi ani...

Felul de a vorbi al vameşului mi s-a părut cel puţin bizar. Şi urarea...cum să faci o asemea urare unui om care se întoarce, după atîta timp, în ţara lui? Vocea interioară mi-a poruncit deîndată să mă opresc. Cine eram eu să-l judec pe acel om? Poate că modul acesta de a fi, de a vorbi, îl face fericit. Sau poate ştie ceva ce tu nu ştii. Poate e un mesager.

Şi da, o, da, vameşul ştia mult mai multe decât mine. Oprit într-un bufet sătesc aproape de Vaslui, am urmărit ştirile la televizor (ce senzaţie nouă!). Situaţia era gravă. Alături de Kiribati şi Eritreea, România era una dintre cele doar trei ţări ale lumii în care criza economică nu se terminase, ci dimpotrivă, se agravase. Specialiştii explicau că, având în vedere faptul că celelalte state scăpaseră de criză, aceasta trebuia deversată undeva. "Criza nu dispare. Se ascunde undeva şi pândeşte." spunea la televizor un expert cu cravată roz pe care cei din bufet păreau să-l cunoască şi să-l respecte.

Şomajul atinsese cote dincolo de alarmă. Bătrânii nu-şi mai primiseră pensiile de luni de zile. Era frig, dar nu mai existau bani pentru păcură. Preşedintele Băsescu şi toată clasa politică dispăruseră definitiv încă din 7 noiembrie. Poliţistul satului, prezent şi el la bufet, ştia ceva: "A zis la TV că cică au murit şi au ajuns într-un paradis fiscal."

Ţara era neguvernată. Cele câteva instituţii încă funţionale - printre care şi Biroul Electoral Central - încercau să organizeze alegeri pentru Preşedinte şi Parlament. Pentru Parlament se înscriseră în cursă câţiva pensionari şi un fost boxer. Pentru preşedinte, nimeni.

"Cine e nebun să mai candideze, fiule, într-o ţară blestemată ca asta? Doar o minune ne mai poate salva. Doar o minune. Minunea minunilor". Preotul satului îşi făcu trei cruci largi şi sorbi pe nerăsuflate un pahar de Dorna.

"Eu, părinte. Eu sunt nebun. Şi eu voi aduce miracolul acela".

Ajuns în Bucureşti, prima oprire am facut-o la B.E.C, pentru a-mi depune candidatura. Înaintea mea, aşteptând deja în hol, era un bărbat care-mi părea cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau. Mă apropii de el şi mă prezint. Îmi răspunde zâmbind:

- Aaa, salut, Brăduţ, te ştiu. Eu sunt Remus Cernea.
- Scuze, nu te-am recunoscut. Te-ai tuns.
- Da, văd că şi tu.
- Da, şi eu. Sunt vremuri grele.
- Ştii, n-am apucat în 2009, dar vreau să-ţi mulţumesc pentru ce-ai scris atunci pe blogul tau. Nu mi-a adus voturi, dar m-a ajutat. Am simţit că nu sunt singur.
- Candidezi iar?
- Da. Ce să fac...
- Şi eu.
- Ah. Deci de data asta n-o să mai scrii de bine despre mine.
- Ba da, o să scriu. Peste câteva rânduri. O să vezi. Succes.

A urmat campania electorală, în care m-au ajutat cei câţiva prieteni buni care nu emigraseră. Am umbalt în lungul şi în latul ţării, la sate şi oraşe, învăţăturile dobândite la mânăstirea din munţi m-au ajutat enorm. Am făcut băi de mulţime la minus douazeci de grade Celsius. Am vindecat mii de cazuri de gripă porcina cu o atingere. La Mangalia, am salvat de la moarte un delfin rănit, iar pentru asta a trebuit să-mi ţin respiraţia o oră şi jumătate. La Urziceni, oraşul natal, primarul a organizat o mare adunare populară. În timp ce-mi rosteam discursul, un cetăţean din primul rând a strigat, acoperindu-mă (nu foloseam boxe, că nu exista electricitate):

- Doar o minune ne mai poate salva. Poţi face minuni sau eşti ca toţi ăilalţi dinaintea ta? Fă o minune!

Mulţimea, înnebunită, a început să scandeze, umplând de aburi aerul rece din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor:

"Fă-O-Minune! Fă-O-Minune!"

Am levitat 4 minute deasupra mulţimii. Le-am dat oamenilor speranţă şi încredere că se poate. Momentul a fost preluat de toate televiziunile, mai puţin de Antena 3, care aborda o atitudine făţiş anti-Florescu. I-am iertat.

În ultima zi de campanie, am fost invitat la emisiune "Finala Finală", difuzată simultan de ProTV, Realitatea TV, Antena 1, OTV şi Prima. A, şi TVR.

A fost o discuţie echilibrată şi interesantă, în care am abordat diverse subiecte legate de mediu, încălzire globală, poluare, evoluţie spirituală, alimentaţie sănătoasă şi pensii. Remus s-a dovedit un interlocutor civilizat, pertinent şi chiar plăcut, în pofida faptului că mi-era adversar. După aproape două ore de dezbatere, ne-a întrerupt moderatorul emisiunii, Robert Turcescu:

- Domnilor candidaţi în curând va trebui să punem punct final "Finalei Finale". Înainte de aceasta, însă, am să vă rog să vă adresaţi unul altuia câte o intrebare. Aveţi 60 de secunde pentru a răspunde. Conform tragerii la sorţi, prima întrebare o va pune domnul Florescu. Domnule Florescu, vă rog.
- Da, mulţumesc. Domnule Cernea, Remus, care este marele tău regret în campania asta?
- Marele meu regret? Că românii trebuie să aleagă între doi foşti pletoşi.
- Mulţumim. Acum este rândul domnului Cernea să adreseze întrebarea. Domnule Cernea, vă rog.
- Da, mulţumesc. Domnule Florescu, credeţi în Dumnezeu?
- Domnule Cernea, Remus, ia uitaţi-vă acolo, în spatele domnului Turcescu. Ce vedeţi?
- Un bambus mai mare.
- Şi lângă el?
- Şi lângă el un bambus mai mic.

Am câştigat alegerile cu 52 la 43. Celelalte 5 procente s-au dus la Marius Moga, care a candidat şi el o vreme, dar s-a retras subit cu o săptămână înaintea votului. Nu mai erau bani să se tipărească buletine noi.

Aştept să fiu numit oficial şi mă duc la Cotroceni. Pun poze.

26 pareri:

Laura spunea...

Superb buletin de stiri din viitor.:)))))))))))))))))))

Mikidos spunea...

Felicitari domnule presedinte. A trecut ceva vreme de cand nu am mai ras asa cu drag. Va asteptam!

comanu spunea...

baudolino

Vlad spunea...

Tare marfa! ;))

Anonim spunea...

in ce an suntem? in ce an suntem?
volent

venat show spunea...

Ce mincinos esti, Bradut!

Anonim spunea...

eu oare cu cine am votat?!?

Sergiu spunea...

...si marmota invelea ciocolata in staniol. Astept sa vad pe cine desemnezi prim ministru.

Anonim spunea...

Cre' ca ai fost fascinat de Madagascar si Kung Fu Panda. Anyway, scrii bine. Mi-a placut! Ma gandesc sa-ti acord votu' meu, daca revenirea ta in mizeria mioritica ma va mai gasi aici. In rest, poate doar o mana de napalm si neste lunetisti dibaci sa poata crea situatia nascocita si narata de tine, in randurile de mai sus. Daca totusi revii inainte de apocalipsa imaginata, da de veste, sa bem un spritz.

Plecaciune,
Dinu

George spunea...

Sa stii ca l-am votat pe Cernea, nu de alta, dar am fost plecat in Africa sa plantez curmali si nu auzisem de tine...

gura ialomitei spunea...

eu vreau ministru de interne. m-ar ajuta sa aplic reteta mea impotriva crizei - surprinzator, am fabulat tot azi pe tema asta la mine pe blog.
so, daca ajungi presedinte ma gasesti la mihnea pe tarla.

Ovidiu Eftimie spunea...

De ce-ai minţit domnule în interviul de la Hotniuz, de ce ai minţit? A trebuit sa caut pe google sa aflu daca si ce ai minţit acolo, daca a existat acel interviu.

Într-o zi o să-mi iau nişte timp liber să comentez la tine pe blog. De pe laptopul tau :P

Elena Toma spunea...

A fost un fel de rasu-plansu. Ca exercitiu de imaginatie - 10+.

alinacst spunea...

Dar noi am crezut toate acele minciuni, ba inca si pe astea. Pentru ca avem nevoie sa credem cu disperare in ceva, orice, nimic. Mai ales daca este (nepermis de) bine scris :)
PS. Iar daca nu ai fi iesit Presedinte, ar trebui sa fii interzis prin lege, sa stii :))

Anonim spunea...

Felicitari!
Si pentru AEIOU (mai era A si A - dar laptopul meu nu are diacritice), si pentru experienta pe care ai ales sa o traiesti. Ti-a trebuit, de buna seama, ceva curaj.
Toate gandurile bune,
Maria

Rusty spunea...

o expresie celebra
-"universul si prostia sunt nemarginite.De primul nu sunt sigur"
Alta vorba romaneasca zice
-"lasa-i in plata Domnului"
Noi te apreciem si visam alaturi de tine.
Altii traiesc din, si prin, ura.

Laura spunea...

Wow, super tare! Perfect! Ai putea dezvolta toata ideea asta, e extraordinara.

bogdan cercel spunea...

bravo bradutule! sper sa nu ti-o iei in cap si sa-ti cresti copiii cu ideea ca doar urziceni tre sa fie campioana. asa cum era steaua steaua romaniei. de la fotbal se strica marii oameni :) cel mai bine ai conduce romania de-acolo de unde esti. mai levitezi, iti mai tii nitel repsiratia, poate mai si vindeci un peste de-o gripa si ne dai mailuri cu ce si cum sa facem. daca te-ntorci presedinte inseamna c-ai plecat degeaba :) daca ma-ntelegi

Rusty spunea...

nu inteleg
chiar nu inteleg de ce trebuie sa suportam noi consecintele unor prosti care nu au altceva de facut decat 'sa combata' cum ar zice Caragiale
hai revin-o cu povesti adevarate
explorerul meu s-a obisnuit atat de tare cu blogul tau incat dimineata intra singur de trei patru ori sa vada daca ai mai scris ceva
cum vrei sa ajungi presedinte ?
atentie
motor
:)

pirvuservices spunea...

hahahaha cu ce tiai masurat febra de 42 grade ????buna imi place ai imaginatie shi scri captivant

Anonim spunea...

HTF is Marius Moga? Ah...am uitat, e unul care are ceva in comun cu Blackmore sau Waters: acelasi sex!
In alta ordine de idei: recomanda-mi si mie niste tigari thailandeze:D Pe bune...pt. ca si eu scriu undeva si am nevoie de ceva impuls creativ!
Andra

Elisa spunea...

Esti cel mai fericit blogger?Eu zic ca da :)

Anonim spunea...

Esti nebun... Extraordinar! :))

Razvan Dan Dobre spunea...

Garcia Marquez, tata!
Bravo!

castravete spunea...

Eu chiar te-am crezut pana la jumatatea postului, cand in timp ce citeam, m-am intrebat: dar tu nu aveai mancare pe pluta? :)
Foarte frumos, foarte frumos!
Sper sa calatoresti in felul in care iti imaginezi si sa te schimbe asta intr-un om minunat si sa faci si lumea din jurul tau la fel de minunata! :)
Da, da! Ai grija de tine, calatorule si experiente uimitoare, asa cum nici nu te gandesti ca ai putea simti vreodata! :)

Anonim spunea...

nah, nu ai inteles nimic din aluziile mele. nu ti-a cerut nimeni nici sa faci minuni, nici sa ii ajuti pe amaratii de-acolo, nici sa traiesti intr-o coliba, impletind plase de pescuit. doar sa nu te mai comporti ca si cum ai face-o. ma amuza infatuarea de care dai dovada in fiecare articol. mai bine savureaza-ti vacanta si scrie un roman. talent ai.