20 septembrie 2016

Jos, Daniel Stâlpnicul!



După ce a uimit o lume întreagă și a schimbat peisajul cultural și nu numai est-european și nu numai prin capodopere ca

epopeile "Rolex Cel Sărac", "Românii Supt Cuza Geologul", "J&B la Cârma Biruinței" sau "Luați un sas",

comedia romantică spumos intitulată "Dar să uităm ce-a fost sau Cine Nea scăpat de Nicu nu se va-ncurca de Ticu.",

oratoriile "Ba E Ba Nu E" și "Monimandela",

ori thrillerul colectiv omonim,

precum și nenumărate personaje memorabile, aglutinate în ceea ce exegeții supranumesc superb elita,

renumitul Teatru de Păpuși Mutante "Vladimir Fitzgerald Schultz", brandat astfel în memoria celui care a fost Silviu Brucan, anunță lansarea unei noi superproducții, a unei montări avangardiste situate la intersecția stilurilor postmodern, postistoric și postpolitic cu Postul Crăciunului.

Biletele la clasa economy au fost puse deja în vânzare la sucursala C.E.C. de pe Strada Brâncuși (are ATM).

31 august 2016

Din învățăturile lui Guru Ramstrong.

"Închide ochii.

Inspiră adânc timp de 15 secunde. Expiră lent timp de 15 secunde.
Încă o dată.
Și încă o dată.
Acum cântă alături noi mantra sacră 
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Gata. Simți? Conștientizezi?
 Acum suntem UNU.
Deschide ochii."



Polițistul: Și ați deschis ochii...
Victima: Aproape imediat.
Polițistul: Și ce-ați văzut?
Victima: Nimic. Doar biletul ăsta din care vă citeam.
Polițistul: E semnat biletul? Că n-am ochelarii la mine.
Victima: Da, e semnat.
Polițistul: Spuneți, că vi-l găsim noi în evidențe: cum se semnează cetățeanul?
Victima: UNU care ți-au furat bicicleta.

4 iunie 2016

Cum a ajuns PSD partid de dreapta în timp ce noi vânam comuniști.


Importatorii autorizați ai democrației în România au omis să ne dea acces și la prospectul de utilizare. Istoria de după 1990 s-a scris prea repede ca să-i adauge cineva note de subsol.

Așa se face că ochii noștri înlăcrimați n-au reușit să vadă nici până azi câteva adevăruri fundamentale despre doctrinele politice și poziționarea lor pe eșicherul ideologic, la așa-numitele stânga sau dreapta.

Încerc aici să împărtășesc propriul meu proces de lămurire pe acest subiect. Am să încep cu un recurs la teorie, pentru ca cititorii mei să opereze cu aceleași definiții ca și mine.

În filosofia politică, dreapta este conservatoare, în timp ce stânga este liberală. Dreapta vrea să prezerve ordinea existentă, stânga vrea să o schimbe.

Așa stau lucrurile. Astea sunt definițiile. Nu le-am inventat eu.

În cadranul dreptei îi regăsim, printre alții, pe tradiționaliști, religioși, pe marii capitaliști și pe monarhiști, în timp ce la stânga avem progresiștii, anarhiștii, ecologiștii, comuniștii și egalitariștii de rasă, gen sau orientare sexuală. 

Nu există revoluții conservatoare și, implicit, nici revoluții right-wing, așa cum nu există moguli comuniști sau paseiști ai progresului. Astea sunt aberații.

La nivel de acțiune, orice demers de menținere a status-quo-ului politic, social și economic este unul de dreapta, iar orice încercare de răsturnare a acestuia se înscrie în rândul mișcărilor stângiste. În SUA, democrații lui Obama sau Clinton se consideră și sunt considerați de stânga fără nicio conotație ideologică negativă.

Aici apare un fenomen interesant. Chiar dacă orice schimb de putere se face, într-o măsură mai mică sau mai mare, prin tehnici revoluționar-stângiste, gruparea care obține puterea caută, din reflex, conservarea acesteia pe termen cât mai lung. Altfel spus, puterea se obține cu mijloacele stângii liberale și se păstrează cu cele ale dreptei conservatoare.

Tot astfel, un întreprinzător la început de drum investește creativitate, muncă, pasiune în lupta cu giganții pieței în care a intrat și, dacă reușește intrarea, încearcă la rândul său să obțină o poziție dominantă, ideal monopolistă, și blocarea accesului altor challengeri pe piața respectivă. Mănânci sau ești mâncat.

Revenind. Votul democratic este, pretutindeni în lume, ecoul unei revoluții populare, încercarea de replicare a acesteia pentru eternitate. Chiar și la nivel simbolic, prin ieșirea oamenilor pe străzi, către secțiile de votare, scrutinurile electorale amintesc de momentul „revoluției primordiale”. În cazul României, a celei din 1989.

Același vot democratic reprezintă, prin geneza sa stângistă, sperietoarea grupării incumbante. Nimeni nu vrea să fie dat jos din post. Fapt pentru care fiecare rundă de alegeri este ținta unor iradieri menite să mențină lucrurile în forma actuală (măsuri populiste nesustenabile, schimbarea regulilor în timpul jocului, utilizarea rețelelor administrative și de forță pentru obținerea unui avantaj electoral). Statul urăște schimbarea, revoluțiile, deci alegerile. 

Urmărind de câțiva ani buni – mai mult de nevoie decât de voie – așezarea concetățenilor mei într-unul dintre cele două cadrane disponibile la noi (într-o democrație adevărată sunt mai multe), am remarcat confuzii teoretice grave la nivel de ideologie, discurs și acțiune.

Nu e vina lor. La noi, PCR a ocupat atâta vreme și cu atâta autoritate ambele cadrane încât, după căderea sa, am uitat să reașezăm fiecare ideologie la locul ei. Astfel încât orice filosofie politică non-comunistă a devenit automat de dreapta. Inclusiv – sau mai ales - liberalismul.

Să luăm un exemplu sonor din istoria imediată. Mișcarea pro-LGBT, considerată a fi una a dreptei, este stângistă prin definiție, având un caracter liberal-libertarianist și propunându-și să răstoarne un sistem de valori, legi și (pre)judecăți care tronează de secole. De partea cealaltă, susținătorii familiei tradițional-creștine (bărbat-femeie) pot fi acuzați de multe rele, dar în niciun caz nu pot fi numiți comuniști. Ei încearcă să păstreze lucrurile cum erau. Sunt conservatori și sunt de dreapta. Clinton vs. Trump.

Și alegerile prezidențiale din 2014 sau protestele de stradă din 2015 au stat sub semnul acestei confuzii, iar fenomenul conservatorizării unei mișcări revoluționare a fost imediat. Reformele promise au dispărut deîndată ce noii incumbanți s-au conectat la perfuziile puterii. Sistemul cel rău împotriva căruia fuseseră mobilizate masele a devenit tolerabil, dacă nu performant de-a binelea.

Să ne amintim în acest sens laudele pe care președintele în funcție, liberal la origine, le aduce instituțiilor de forță sau ezitarea miniștrilor în a sparge buboaiele sistemului (unii au preferat să demisioneze). Puterea e bună atunci când e la tine în mână și demonică atunci când o deține altul.

PSD-ul, la rândul său, a declanșat acțiuni liberal-stângiste atunci când i-a convenit (vezi referendumul din 2012), apoi a înhățat câte pârghii a putut și s-a luptat să le mențină până când o altă mișcare de stânga i le-a smuls din mâini.

Puterea corupe nu doar oamenii, ci și ideologiile.

Ce se întâmplă zilele acestea în contextul alegerilor locale ar fi amuzant dacă nu ar mărturisi, încă o dată, delirul în care ne aflăm. „Dacă câștigă PSD-ul o să avem un București de stânga!” scria pe Facebook un amic pe care nu-l pot acuza de incultură.

Incorect, dragul meu. PSD exersează puterea de 26 de ani într-o formă sau alta, timp în care s-a ancorat în substratul social, cultural, politic și economic al României. PSD a preluat, încetul cu încetul, discursul tuturor sub-curentelor conservatoare, de la tradiționalism la credință, de la capitalismul autohton la naționalism. Și astfel, cel puțin în lumina teoriei, a devenit un partid de dreapta aproape clasic. Nu unul bun, ci unul de dreapta. Așa zice busola.

USL - numită de unii o alianță contra naturii -  a fost o mișcare prin care PSD a folosit PNL ca post-combustie pentru spargerea zidului sonic, a liniei care separă cadranele. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi dispărut. Dar a făcut-o, s-a așezat comfortabil de-a dreapta, iar liberalismul românesc e astăzi încuiat în cala unei corăbii care se scufundă: PNL.

Cei care ies în stradă – la vot sau la revoluție – împotriva PSD trebuie să-și asume liberalismul, implicit stângismul. Ustură un pic, dar trece.

Cealaltă variantă e alunecarea spre o dreaptă radicală care a dat omenirii eroi pentru o zi și criminali pentru istorie. Aceștia din urmă sunt ușor de recunoscut: cred și afirmă că cine nu votează ca ei este un sub-om care nu merită să trăiască.

31 mai 2016

O explicaţie pentru moartea jurnalismului

(un text din 2010 rămas în drafts)

Ziua în care balanţa veniturilor presei s-a înclinat dinspre partea abonaţilor înspre cea a advertiserilor e ziua în care jurnalismul, aşa cum e el definit şi conturat în manualele de specialitate, a început să moară. Sigur, ziua aia a venit acum câteva decenii şi jurnalismul moare abia azi, dar întâmplarea la care mă refer n-a fost un accident de maşină, ci mai degrabă un diabet. Bolnavul l-a dus pe picioare, cu seringa în buzunar, lângă stilou.

Când balanţa s-a înclinat în favoarea banilor-grămadă, oamenii de marketing au fost puşi în poziţia imposibilă de a deveni experţi în multe chestii la care nu se pricepeau: politic, social, sport, meteo, economie. Aveau nevoie de o grilă prin prisma căreia să judece ce canal merita buget şi ce canal nu. O vreme, a mers din inerţie, pe criterii de reputaţie, valori comune şi păr alb. O vreme. Apoi au apărut oamenii de media, intermediari între două lumi care, deşi aveau nevoie una de alta, nu se cunoşteau. Şi interesul lor a fost ca cele două lumi să nu se cunoască niciodată. Cu cât mai departe una de alta, cu atât mai mare potenţialul de câştig. Pe locul din care lipsea strângerea de mână, oamenii de media au adus cifrele. Nu-i vina lor, e vina vidului.

Cifrele au luat locul cuvintelor, plusul şi minusul au înlocuit punctul şi virgula, înmulţirea s-a substituit exclamaţiei şi împărţirea - înterogaţiei. Răspunsul la orice întrebare s-a dat în cifre şi jurnalismul şi-a pierdut obiectul muncii. E rândul filosofiei, al literaturii, al - nu râde - ştiinţei şi al oricărui demers care începe cu o întrebare.

26 mai 2016

Cum am ales eu în al doilea război mondial.


Dumneavoastră, cei care locuiți în România, aveți ocazia de a alege, din când în când, poate prea des, pe cei care vă vor conduce. Eu nu îl am. Cea mai apropiată secție de votare de casa mea e la 740 de kilometri.

Nu mă pot bucura de privilegiul de a alege între, să zicem, Firea, Dan, Predoiu, Barbu, Severin și ceilalți candidați la fotoliul de primar general al Bucureștilor (fie-mi iertat că nu le țin minte numele tuturor). Imposibilitatea de a alege e o consecință a unei alte alegeri, pe care am făcut-o acum 7 ani. Îmi asum.

Dar omul, prin natura lui, atunci când nu are dileme își face. Când nu are de ales împarte fatalitatea în două, să-i umple ambele mâni, ambele urechi și ambii ochi. E de la creierul ăla cu două emisfere. Cred.

În lipsă de alegeri real time, când am câteva ore libere noaptea, pornesc un joc de strategie care reproduce conflicte din al doilea război mondial. În principiu, o fac ca să mă relaxez, în realitate, pentru că mă pune să fac o alegere. Și nu știu să o fac. Poate mă ajuți tu.

Imediat ce se încarcă, aplicația mă întreabă de partea cui vreau să joc: a Aliaților sau a Axei?

Să joc cu Axa e tentant, fiindcă aș lupta împotriva comunismului. Măcar în joacă să-i rup dinții lui Stalin și să opresc sovietizarea României și a întregii Europe de Est. Lăsând la o parte faptul că apreciez tehnologia germană, corectitudinea japoneză și mâncarea italiană.

Să joc cu Aliații iar e tentant, întrucât m-aș bate cu Hitler, cu nazismul, fascismul și antisemitismul. Nemaivorbind de simpatia pentru filmele americane, umorul britanic sau muzica franțuzească. Dar printre aliați se numără, la loc de seamă, criminala Uniune Sovietică.

Elimin perspectiva istorică, pe care eu o am, spre deosebire de cei implicați în deciziile de acum 7 decenii, și repun dilema pe curat. Nu știu cine a câștigat și cine a pierdut, sunt un șef de stat, am milioane de oameni în spate, dacă nu zeci de milioane, și sunt obligat să aleg între ăia și ăilalți.

Moment în care, ca un trișor, fac recurs din nou la cartea de istorie. Și îmi reamintesc că politica e de două feluri: cea romantică, bazată pe ideologii, și realpolitick-ul bazat pe analiza pragmatică a situației și pe șansele de victorie sau măcar de supraviețuire.

(În paranteză fie spus, e ironic că romanticii WWII au fost membrii Axei. SUA a intrat în război fiindcă a fost atacată, URSS la fel. La fel și Marea Britanie. Franța nici n-a prea apucat să lupte, prea multă doctrină Maginot. Faptul că Aliații nu au avut o ideologie comună s-a văzut imediat după sfârșitul conflictului. Ca efect de recul, Războiul Rece a fost ultra-ideologizat și din cauza asta continuă.)

Am jucat și cu nemții, și cu americanii, și cu rușii, și cu italienii. Am ajuns la porțile Moscovei (pe care am cucerit-o), am făcut praf defensiva lui Eisenhower în New York, am cucerit Berlinul, am luat Tobruk-ul, mi-am făcut toate damblalele.

Cu românii am reușit să câștig o singură misiune, în Balcani, și cam atât. Ei luptau bine, micuții, dar aveau un singur tanc. Care și ăla abia trăgea, că avea țeava înfundată cu ideologie.

Ce-ți trebuie ca să cânți la chitară. În afară de chitară.

Ca să cânţi la chitară nu-ţi trebuie un profesor, ci un cântec și un om care să te asculte.

După o jumătate de viaţă în care n-am atins o coardă - mai încet, băieţi, că se aud hăhăielile până aici - acum două luni am cumpărat-o pe Clara. O chitară neagră de 70 de euro, cu coarde de oţel.

Când am dat-o jos din cuiul magazinului am ştiut, am fost sigur că o să cânt la ea curând. Prea multe cântece aşteptau în minte (spuse el atingându-şi inima). Unul trebuia să ţâşnească.

Vecinul meu Moiko, un finlandez blând şi cărunt, m-a văzut când mă întorceam de la Thong Sala.

- Ha! Până la urmă ţi-ai luat chitară. Să vii pe la mine să te învăţ.

Moiko e un virtuoz. Miercurea seara, la Omega Bar, se aşează pe scăunelul lui de plastic şi ţine hangul oricui, indiferent ce ar cânta, de la blues la muzică tribală mongolă. Acum o lună a adormit pe scăunel în timp ce cânta, dar mâinile lui au lucrat în continuare.

Nu m-am dus la el să mă înveţe. Era prea bun ca să îl irosesc. La maeştri te duci atunci când ai întrebări pe care nu le poţi răspunde singur.

Îmi bâzâia în cap de mulți ani un cântec mai puțin cunoscut al lui Paul McCartney, Put it There. Mi-aș fi dorit mult să știu să-l cânt. Cu el am început. În primele două săptămâni n-am făcut muzică, ci sânge, pentru că - toți chitariștii o spun - trebuie să ți se întărească buricele degetelor.

În răstimpul ăsta, printre grimase de durere, am reușit să învăț pozițiile pentru acordurile de bază: Do, Sol, Mi minor, La minor, Re. Fa-ul nu mi-a ieșit nici atunci și nu-mi iese nici acum. La fel și si bemolul. La fel și Put it There, căruia i-am dibuit acordurile, nu și ciupitura corectă. Ăsta e deja alt meșteșug.

După cele două săptămâni reușeam să fac relativ repede translația între un acord și altul, dar mă frustra faptul că nu pot cânta nimic fără să mă uit la note. Nu mă lăutărisem îndeajuns încât să fac progresiile din minte și să ghicesc acordul potrivit după ureche. Prietenii mei puteau: le ziceai un cântec și, chiar dacă nu aveau tabulatura în față, reușeau să-l însăileze din auz și bun simț.

Cumva, tot exercițiul și toată truda se adunaseră în mine și, într-o dimineață, m-am trezit că pot s-o fac și pe asta. Am luat chitara cu mine lângă cafea și, fără să mă uit la note, m-am acompaniat la un cântec pe care nu îl studiasem.

Acum, dacă-mi dai o melodie cât de cât simplă, sunt capabil să-ți țin isonul. Mă strică lenea, altfel până astăzi cântam jazz. Și degetele astea scurte care nu-s bune decât pe tastaturi.

Să cânți la chitară e mult mai ușor decât crezi. Îți trebuie o chitară, burice întărite, nițică perseverență dar, înainte de orice, un cântec pe care să vrei să-l cânți și un om care să vrea să te asculte. Eu am învățat să cânt de la Paul McCartney și de la Elena.

Adevărata legătură dintre mare și libertate.




Conform unor estimări realiste, rezervele de petrol se vor epuiza în 25-30 de ani, iar gazul natural se va fâsâi în aproximativ un secol. Altfel spus, nepoții noștri nu vor cunoaște cuvântul “benzinărie” și nu vor mai auzi duduit de motoare diesel, iar dacă vor dori să protesteze în stradă vor fi nevoiți să înlocuiască celebrele cocktailuri Molotov cu unele electrice – să le spunem cocktailuri Tesla – asta dacă vor avea unde să le încarce.

Cât despre nepoții noștri, dacă mintea poate bate până acolo, ei vor trăi într-o lume din care îngrășămintele chimice și plasticul vor lipsi aproape cu desăvârșire. Curentul electric va fi mai scump după închiderea termocentralelor, iar încălzirea pe gaze va fi deja înlocuită de cea globală.

Firește, lucrurile nu se vor întâmpla peste noapte, ci progresiv. Mulți dintre noi, cei deja născuți, vor fi martorii acestei treceri de pe un Pământ care se învârte repede, propulsat de combustibili fosili, la unul mai lent, mai silențios și, din nefericire, mai fierbinte. Mulți dintre noi vor îmbătrâni pe o cu totul altă planetă decât cea pe care au văzut lumina zilei.

Mi-am dorit foarte mult să învăț navigația cu vele nu pentru a dobândi o aură de lup de mare în imaginația cititorilor mei, ci mânat de viziunea de mai sus. A cunoaștele elementele naturii și modul în care le poți atrage de partea ta nu mai e un hobby, ci o necesitate. Când toată energia ascunsă de milioane de ani în scorburile Pământului se va epuiza, ne vor rămâne doar soarele, vântul și sufletul din noi.

M-am întrebat adeseori de ce imaginea unei bărci cu pânze declanșează instantaneu ideea de libertate, iar cea a unui yacht, oricât de performant și de arătos ar fi, nu o face. Am găsit răspunsul abia recent, după întâmplările pe care am să le povestesc în acest serial: corabia înseamnă libertate – dincolo de metaforă – fiindcă viața pe o corabie presupune minimă dependență de darurile uscatului.

Marinarul știe să utilizeze cu o măiastră eficiență resursele pe care le are la îndemână: apa, vântul, combustibilul și electricitatea (dacă există la bord), hrana, timpul și energia umană. Asta îi dă o autonomie mult superioară pământeanului, un grad de independență pe care trăitorii în orașe nu îl au. Și care, prin comparație, tinde asimptotic către libertatea absolută.

Nu e o metaforă, așadar, nu e un construct sută la sută cultural. E o intuiție. Sau, dacă e să ne luăm după Platon, e o anamneză, adică dez-uitarea unor lucruri pe care le știm din născare, dar pe care le-am rătăcit prin sertarele de jos ale minții.

Veliștii sunt mai liberi pentru că stăpânesc arta cumpătării. Noi, ceilalți – pe cea a cumpărării.

Restul poveștii e aici.

27 ianuarie 2016

De sub pod 1.

Era un râu măricel care curgea frumos spre mare. Oamenii s-au pus pe malurile lui. Unii pe stângul, alții pe dreptul, să nu aplece apa de vreo parte. Și râul le dădea apă să se spele, să bea, să-și ude grădinile și să-și adape vitele. Și pește pentru masă și pietre de care să bată gospodinele rufele și vârtejuri în care să-și ascută bărbații puterile și păpuriș pentru îndrăgostiți și păsări de la care să fure copiii cântece.

Într-o zi, niște străini care nu știau înota au construit un pod peste râu. L-au trecut armate, călăreți, trăsuri cu negustori și cu prințese, turme de oi, pribegi și aventurieri. Niciunul, niciodată, nu s-a uitat măcar o clipă în apele râului și la cei care trăiau sub pod. Mergeau care înainte, care îndărăt, fără să irosească o privire. Și râul curgea în continuare și nu privea la acestea. 

13 noiembrie 2015

Chestiunea europeană. Un discurs al lui George Friedman care lămurește multe.

George Friedman este fondatorul StratFor (prescurtarea Strategic Forecasting) pe care ProTV o descrie drept "una dintre cele mai apreciate agenții de analiză din SUA". Domnul Friedman a venit de câteva ori în România oferind declarații și interviuri inclusiv televiziunii sus-menționate.

În februarie 2015, George Friedman a fost invitat să vorbească în cadrul întrunirii anuale a "The Chicago Council on Foreign Affairs", o organizație fondată în 1922 ca "forum imparțial de dezbatere a politicii externe".

Discursul domnului Friedman este mai lung, incluzând și povești despre propria familie, refugiată din Ungaria în Statele Unite după al doilea război mondial. Întreaga intervenție, titrată "Europa, hărăzită conflictului?" poate fi vizualizată pe pagina evenimentului.

Am să mă opresc la un fragment din cele spuse de George Friedman în cadrul conferinței, răspunzând întrebărilor publicului. Sunt lucruri foarte interesante pe care oricine, cu atât mai mult est-europenii, ar fi bine să le cunoască încât pot oferi o imagine a destinului acestei regiuni aflate sub presiuni geopolitice majore.


Fragmentul la care mă refer a fost editat și subtitrat de un utilizator german din ce-mi dau seama. Nu cred că se poate pune problema unor scoateri din context. Frazele domnului Friedman sunt ne-editate. S-au tăiat integral sau parțial întrebările la care răspunde, dar replicile vorbitorului par neatinse de foarfecă.

Am făcut la rândul meu un transcript și o traducere a fragmentului, le poți accesa la finalul materialului. Dacă nu ai timp să parcurgi tot textul am să încerc un rezumat al ideilor principale.

  • Europa nu există ca partener de discuție pentru SUA. Americanii au relații cu state, nu cu Europa.
  • Pacea europeană va lua sfârșit. Vor fi conflicte, vor fi morți, iar prima victimă va fi însăși ideea excepționalismului european.
  • În Europa de Est, SUA acționează în afara contextului NATO pentru a evita eventualul veto al unui stat membru.
  • Un român, un ungur sau un polonez trăiesc într-un univers diferit de cel al neamțului sau spaniolului.
  • SUA vor să construiască un "cordon sanitar" pentru izolarea Rusiei, iar România va face parte din acest cordon. Constructul geopolitic astfel rezultat reflectă conceptul geopolitic Intermarium - spațiul dintre mări care leagă Baltica de Marea Neagră - o idee mai veche a polonezului Jozef Pilsudski
  • Cordonul include Bulgaria, România, Polonia și Țările Baltice. În aceste țări vor fi amplasate preventiv blindate, artilerie și alte echipamente (au fost deja livrate în august).
  • Friedman recomandă abordarea lui Ronald Reagan, aceea de a antagoniza potențialii inamici și a-i susține unul împotriva celuilalt tocmai pentru a nu le permite să se coalizeze împotriva SUA. Cazul războiului Iran-Irak.
  • Cucerirea unui teritoriu este imposibilă din rațiuni de dezechilibru numeric între invadatori și invadați.
  • Pentru SUA, extremismul islamic este o problemă, nu o amenințare existențială.
  • Încercarea de a instaura o democrație într-un stat pe care, prin acțiunile anterioare, SUA l-au destabilizat, este o imensă greșeală. Afghanistan este un astfel de exemplu.
  • Un imperiu care încearcă să controleze direct teritoriile cucerite se va prăbuși. Imperiul Roman își controla teritoriile prin regi supuși Împăratului. 
  • Mai întâi de toate, SUA trebuie să conștientizeze că reprezintă un imperiu.
  • SUA și Rusia au pus cărțile pe masă. Marea dilemă a jocului geopolitic în Europa o reprezintă poziția Germaniei.
  • O colaborare strânsă între capitalul și tehnologia germane, pe de o parte, și resursele naturale și forța de muncă a Rusiei, pe de altă parte, este una dintre spaimele majore ale SUA.
  • Germania este într-o dilemă eternă. Pe de o parte e o putere economică uriașă, pe de altă parte este foarte fragilă geopolitic. Nu a reușit până acum să reconcilieze cele două aspecte.

Transcriptul complet

George Friedman la Chicago Council, 3 februarie 2015.

Niciun loc din lume nu e pacificat pentru mult timp, nici chiar noi, SUA, care avem tot timpul războaie.

Europa se va întoarce la umanitate. Va avea războaiele sale, păcile sale, viața sa. Poate că nu vor fi 100 de milioane de morți, dar ideea excepționalismului european va muri prima. Vor fi conflicte, așa cum a fost cel din Iugoslavia sau cel de acum din Ucraina.

Cât despre relația cu SUA, noi nu mai avem o relație cu Europa. Avem o relație cu România, avem o relație cu Franța. Nu există o Europa cu care să relaționăm.

(Întrebare din public: este extremismul islamic principala amenințare pentru SUA? Credeți că se va stinge de la sine sau că va continua să crească?)

Pentru SUA, este o problemă, nu o amenințare existențială. Trebuie abordată proportional. Noi avem alte interese de politică externă. Interesul primordial pentru care am luptat în războaie de-a lungul ultimului secol – WWI, WWII și Războiul Rece – a fost relația dintre Germania și Rusia, pentru că, unite, reprezintă unica forță care ne poate amenința, și să ne asigurăm că această unire nu se produce. Dacă ești ucrainian, este esențial să te îndrepți spre singura țară care te va ajuta: SUA.

Acum o săptămână – zece zile, Generalul Hodges, comandantul armatei SUA în Europa, a făcut o vizită în Ucraina și a anunțat că traineri americani vor veni acolo oficial, nu neoficial. Ba chiar a medaliat luptători ucrainieni, deși protocolul militar prevede că străinii nu primesc medalii. 

Dar el a făcut asta, demonstrând că aceea este armata lui. Apoi a plecat și a anunțat că SUA vor pre-amplasa blindate, artilerie și alte echipamente în Statele Baltice, Polonia, România și Bulgaria, ceea ce este un subiect foarte interesant.

Așadar Statele Unite vor trimite armament. Desigur, în seara asta au negat, dar așa vor face. Armele vor fi livrate.

În toate aceste demersuri, SUA au acționat în afara contextului NATO.  Pentru că în NATO orice decizie trebuie luată cu sută la sută din voturi, orice țară poate exercita veto pe orice subiect. Și turcii vor fi acolo doar ca să chicotească.

Ideea este că SUA sunt pregătite să creeze un „cordon sanitar” în jurul Rusiei, iar rușii știu asta. Rusia crede că intenția SUA este să destrame Federația Rusă. Așa cum spunea Peter Lowry (???), nu vrem să vă ucidem, doar să vă rănim un pic. (râde)

Oricum ar fi, ne-am întors la vechiul joc. Și dacă întrebați un polonez, un ungur sau un român, veți afla că ei trăiesc într-un cu totul alt univers decât un german sau un spaniol.  Deci nu există elemente comune în Europa. Dar dacă aș fi ucrainian aș face exact ce fac ucrainienii acum: aș încerca să-i implic pe americani (draw Americans in).

(întrebare care lipsește din înregistrare)

SUA au un interes fundamental: controlul tuturor oceanelor lumii. Nicio altă putere mondială nu a mai reușit așa ceva. Din acest motiv noi ajungem să-i invadăm pe alții, dar ei nu ajung să ne invadeze pe noi.  E un lucru foarte drăguț (nice). 

Menținerea controlului asupra oceanelor și a Spațiului este temelia puterii noastre.  Cel mai bun mod de a înfrânge o flotă inamică este să nu permiți ca aceasta să fie construită. UK a reușit ca nicio altă putere europeană nu va reuși să construiască o flotă asigurându-se că statele europene săreau mereu una la gâtul alteia.

Abordarea pe care o recomand este cea adoptată de Ronald Reagan în cazul Iranului și Irakului. A finanțat ambele tabere astfel încăt să se lupte între ele și nu împotriva noastră. A fost cinic, cu siguranță imoral, a funcționat...SUA nu pot ocupa Eurasia. 

În momentul în care primul bocanc calcă pe pământ, diferența demografică este net în defavoarea noastră. Putem înfrânge o armată, dar nu putem ocupa Irakul. Ideea că 130.000 de oameni pot ocupa o țară cu 25 de milioane de locuitori...ei, bine, raportul dintre polițiști și cetățeni este mai mare în New York decât ce-am trimis noi în Irak.

Deci nu putem avansa în sensul ăsta, dar ce putem face este să susținem diverse forțe în conflict pentru a ne asigura că se concentrează asupra lor. Le oferim suport politic, ceva suport economic, suport militar, consilieri și în extremis să facem ce-am făcut în Japonia (se corectează) în Vietnam, în Irak și în Afghanistan: spoiling attacks, atacuri destabilizatoare. Aceste atacuri nu sunt menite să-i distrugă, ci să le strice echilibrul.

Ce-am făcut în aceste războaie...de pildă, în Afghanistan am rupt echilibrul Al Qaeda. Problema pe care ne-am creat-o – fiind atunci tineri și proști – a fost că, după ce-am rupt echilibrul, în loc să spunem „bună treabă, hai să mergem acasă”, ne-am zis „Ce ușor a mers! De ce să nu clădim o democrație aici?” Acesta a fost momentul când ne-a lovit demența.  Răspunsul este, deci, că SUA nu pot interveni constant în Eurasia. Trebuie să intervină selectiv și rar.

Doar în cazuri extreme trebuie să trimitem trupe ca prim pas. Iar când trimitem trupe trebuie să ne fie clar care ne este misiunea, nu să dezvoltăm fantezii psihotice. Să sperăm că acum ne-am primit lecția; durează ceva până copiii își învață lecțiile.

Deci cred că aveți dreptate. Noi, ca imperiu, nu putem face asta. UK nu au ocupat India. A luat câteva state indiene și le-a asmuțit unul împotriva celuilalt și au oferit câțiva ofițeri britanici pentru o armată indiană.  Imperiul Roman nu trimitea armate uriașe, numea regi care răspundeau în fața împăratului pentru menținerea păcii. Pilat din Pont e un astfel de caz.

Deci imperiile care controlează totul direct – cum a fost imperiul nazist – sucombă. Nimeni nu are atâta putere. Trebuie să fii deștept. Dar nu asta este încă problema noastră, ci admiterea faptului că suntem un imperiu. Încă nu am ajuns la punctul acela la care să ne retragem convinși că totul va fi bine. Încă nu suntem gata pentru capitolul 3 al cărții.

(Întrebare din public: Deduc, din comentariile dumneavoastră, că moneda Euro nu va supraviețui. Întrebarea este tăiată la editare).

Problema în discuție pentru ruși este: vor reuși să mențină o zonă-tampon măcar neutră sau Occidentul va penetra atât de adânc în Ucraina încât va ajunge la 70 de mile de Stalingrad și la 300 de mile de Moscova? Pentru Ruși, situația Ucrainei reprezintă o amenințare existențială pe care nu o pot scăpa de sub control. 

Pentru SUA, întrebarea este: dacă Rusia se agață de Ucraina unde se va opri? Așadar se întâmplă diverse accidente - pentru care Generalul Bredlove a fost desemnat să-și asume vina  - e vorba de prepoziționarea de armament în Bulgaria, România, Polonia și Țările Baltice. Acesta este Intermarium, de la Marea Neagră la Marea Baltică, la care visa Pilsudski. Aceasta este soluția pentru SUA.

Problema la care nu avem un răspuns este ce va face Germania. Jolly jocker-ul situației din Europa este că, în timp ce noi construim cordonul sanitar nu în Ucraina, ci spre Vest, iar Rusia încearcă să țină cumva Ucraina afară din el, nu știm poziția Germaniei.

Germania are o situație foarte specială. Fostul cancelar Gerhard Schroder e în bordul de conducere al Gazprom, ei au o relație foarte complexă cu rușii. Nici nemții nu știu ce să facă. Au nevoie să exporte, rușii pot prelua aceste exporturi, pe de altă parte dacă nemții pierd zona de comerț liber trebuie să construiască altceva.

Pentru SUA, principala teamă o constituie capitalul rusesc, tehnologia rusească (se corectează)...vreau să spun capitalul german, tehnologia germană, resursele naturale rusești și forța de lucru rusească...e singura combinație care, timp se secole, a speriat de moarte Statele Unite.

Cum se joacă asta? Ei bine, SUA și-au pus deja cărțile pe masă: e linia de la Marea Baltică la Marea Neagră.  Cărțile rușilor au fost întotdeauna pe masă. Ei au nevoie de o Ucraină măcar neutră, nu de una pro-occidentală. Belarus e altă întrebare.

Așadar, oricine îmi poate spune ce vor face nemții îmi va dezvălui și următorii 20 de ani de istorie. Din nefericire, nemții încă nu s-au hotărât, iar asta a fost mereu o problemă a Germaniei. o putere economică uriașă, foarte fragilă geopolitic și niciodată complet capabilă să reconcilieze cele două lucruri. 

Încă din 1871 aceasta a fost “chestiunea germană”. Și chestiunea europeană. Gândiți-vă la această chestiune germană care se ridică din nou. La asta trebuie să răspundem. Încă n-am reușit. Nu știm ce vor face.

7 noiembrie 2015

Câteva întrebări și comentarii după consultările domnului Iohannis.

Am urmărit cu mare atenție discursul Președintelui și mi-am notat câteva lucruri interesante.

Din câte înțeleg, zilele acestea putem critica orice politician și sper că domnul Iohannis nu beneficiază de o imunitate recent dobândită la acest capitol. În plus de asta, suntem la momentul dialogului, al găsirii de soluții comune.

Chiar dacă nu mă citește nimeni din echipa prezidențială, în calitate de cetățean român am dreptul și datoria de a urmări mesajele demnitarilor și de a formula întrebările care mă frământă.

1. Domnul Președinte spune că mesajul societății civile și al pieței este:

"Toţi, dar absolut toţi, aşteaptă să vină în faţă politicieni noi, politicieni care nu au avut nimic de-a face cu corupţia, care nu au fost urmăriţi penal, care nu au făcut afaceri dubioase..."

Frumos deziderat. Dacă adăugăm un "încă" la finalul citatului de mai sus putem înțelege pericolul pe care îl reprezintă o astfel de gândire cel puțin pe termen mediu.

Atrag atenția Domnului Președinte că în aceeași situație de neprihănire se aflau mulți politicieni care au cerut și primit voturile alegătorilor.

Abia după mulți ani în fruntea sistemului - și de multe ori abia după ce au pierdut puterea - aceștia au intrat în vizorul Justiției și au fost cercetați și/sau condamnați. Electoratul i-a ales fără să știe cine erau și ce făceau. La momentul candidaturilor erau hoți neprinși, negustori cinstiți.

Există, deci, riscul să fim conduși în următorii 4 ani de oameni noi, la fel de corupți ca cei vechi, dar care nu au făcut încă obiectul unor urmăriri penale, ale căror nume nu au fost încă asociate mediatic cu corupția, ale căror afaceri nu au fost încă dovedite "dubioase" (nu e un termen foarte precis dacă mă întrebați pe mine).

Cum să procedăm? Apelăm la instituțiile de control să facă un "background check" fiecărui candidat la funcția de deputat? Sau e făcut deja și putem merge liniștiți la punctul 2?

2. Domnul Președinte enumeră trei opțiuni pe care le-a discutat cu partidele: alegeri anticipate, premier tehnocrat și premier politic.

După aceea afirmă că majoritatea liderilor partidelor au fost de acord cu anticipatele și cu guvernul tehnocrat, și aproape nimeni cu un premier politic. Sublinierile îmi aparțin.

Apoi repetă pentru a treia oară, parcă pentru a ne fixa în cap (scuzați speculația), că există doar aceste două scenarii:

"...indiferent în ce variantă vom merge mai departe: cu alegeri anticipate sau cu un Guvern tehnocrat..."

Cele două variante au fost lansate încă de pe 4 noiembrie de prim-vicepreședintele PNL, Ludovic Orban, care oferea și o a treia soluție: asumarea guvernării de către partidul său.

Mă întreb cum de s-a ajuns, după atâtea consultări cu toți actorii politici și apolitici, tocmai la scenariul anunțat la mijlocul săptămânii de partidul care l-a propulsat pe domnul Iohannis la Cotroceni?

Și încă un lucru: tehnocrația, respectiv neafilierea la un partid politic, nu garantează cinstea și corectitudinea. S-au văzut atâția antreprenori, bancheri, brokeri sau hackeri băgați la închisoare pentru fraudă, deși erau foarte pricepuți în meseriile lor. Periculos de pricepuți.

Politicienii de carieră sunt, până la urmă, tot o clasă de tehnocrați: specialiști în managementul puterii.

3. Domnul Președinte promite că va veni în piață să discute cu "oamenii simpli" (protestatarii), dar că nu va anunța ora și ziua întrucât nu dorește un spectacol mediatic.

Nu mă îndoiesc că această promisiune va fi îndeplinită. Mă îndoiesc însă că, odată coborât în stradă, domnia sa va putea să evite televiziunile prezente acolo pentru a relata evenimentele. Se fac breaking news din mult mai puțin. Mai ales în prime-time.

4. Închei cu o întrebare fără legătură cu discursul: de ce mesajele domnului Iohannis sunt publicate pe pagina proprie de Facebook (aceeași pe care a utilizat-o în campania electorală) și nu și pe pagina oficială a Instituției Prezidențiale?

Înregistrarea discursului aici. Transcriptul discursului aici.