7 mai 2017

Copilul mort.



Copilul mort L-a dus pe Dumnezeu la groapă, 
I-a tăvălit pământ peste Veșminte,
Și-a șters sudoarea și s-a sprijinit de cruce;
În noaptea-ceea a-nțeles că Luna minte.

A doua zi au apărut și pescărușii,
Vuiau din aripi și țipau după chiolhan.
Copilul mort le-a dat de înțeles că-i noapte
Și și-a spălat, trudit, picioarele-n ocean.

La orizont a răsărit o stea bolnavă.
Tornada în coral și-ascute dinții.
Privind la cerul mort, la apa moartă,
Copilul mort își blestemă părinții.

1 aprilie 1996.


9 decembrie 2016

Plagiatul cel mai mic.

Mulțumit de modul în care #CNATDCU a acționat în dosarul "alege plagiatul cel mai mic", Președintele Klaus Iohannis a solicitat instituției să se pronunțe și în speța imobilului din Str. N. Bălcescu 29, Sibiu, pierdut de domnia sa în instanță pentru fraudarea legii prin utilizarea unui certificat de moștenitor falsificat.

Comisia a răspuns cu celeritate solicitării prezidențiale și a constatat că toate documentele depuse de familia Iohannis au fost perfect legale, cu excepția certificatului falsificat a cărui pondere la dosar nu a depășit însă 5% din totalul actelor.

Pentru a se evita ca astfel de situații controversate să afecteze credibilitatea mediului academic românesc pe viitor, experții CNADTCU au recomandat adoptarea de urgență a monedei euro.

20 septembrie 2016

Jos, Daniel Stâlpnicul!



După ce a uimit o lume întreagă și a schimbat peisajul cultural și nu numai est-european și nu numai prin capodopere ca

- epopeile "Rolex Cel Sărac", "Românii Supt Cuza Geologul", "J&B la Cârma Biruinței" sau "Luați un sas",

- comedia romantică spumos intitulată "Dar să uităm ce-a fost sau Cine Nea scăpat de Nicu nu se va-ncurca de Ticu.",

- oratoriile "Ba E Ba Nu E" și "Monimandela",

- ori thrillerul colectiv omonim,

precum și nenumărate personaje memorabile, aglutinate în ceea ce exegeții supranumesc superb elita,

renumitul Teatru de Păpuși Mutante "Vladimir Fitzgerald Schultz", brandat astfel în memoria celui care a fost Silviu Brucan, anunță lansarea unei noi superproducții, a unei montări avangardiste situate la intersecția stilurilor postmodern, postistoric și postpolitic cu Postul Crăciunului.

Biletele la clasa economy au fost puse deja în vânzare la sucursala C.E.C. de pe Strada Brâncuși (are ATM).

31 august 2016

Din învățăturile lui Guru Ramstrong.

"Închide ochii.

Inspiră adânc timp de 15 secunde. Expiră lent timp de 15 secunde.
Încă o dată.
Și încă o dată.
Acum cântă alături noi mantra sacră 
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Gata. Simți? Conștientizezi?
 Acum suntem UNU.
Deschide ochii."



Polițistul: Și ați deschis ochii...
Victima: Aproape imediat.
Polițistul: Și ce-ați văzut?
Victima: Nimic. Doar biletul ăsta din care vă citeam.
Polițistul: E semnat biletul? Că n-am ochelarii la mine.
Victima: Da, e semnat.
Polițistul: Spuneți, că vi-l găsim noi în evidențe: cum se semnează cetățeanul?
Victima: UNU care ți-au furat bicicleta.

4 iunie 2016

Cum a ajuns PSD partid de dreapta în timp ce noi vânam comuniști.


Importatorii autorizați ai democrației în România au omis să ne dea acces și la prospectul de utilizare. Istoria de după 1990 s-a scris prea repede ca să-i adauge cineva note de subsol.

Așa se face că ochii noștri înlăcrimați n-au reușit să vadă nici până azi câteva adevăruri fundamentale despre doctrinele politice și poziționarea lor pe eșicherul ideologic, la așa-numitele stânga sau dreapta.

Încerc aici să împărtășesc propriul meu proces de lămurire pe acest subiect. Am să încep cu un recurs la teorie, pentru ca cititorii mei să opereze cu aceleași definiții ca și mine.

În filosofia politică, dreapta este conservatoare, în timp ce stânga este liberală. Dreapta vrea să prezerve ordinea existentă, stânga vrea să o schimbe.

Așa stau lucrurile. Astea sunt definițiile. Nu le-am inventat eu.

În cadranul dreptei îi regăsim, printre alții, pe tradiționaliști, religioși, pe marii capitaliști și pe monarhiști, în timp ce la stânga avem progresiștii, anarhiștii, ecologiștii, comuniștii și egalitariștii de rasă, gen sau orientare sexuală. 

Nu există revoluții conservatoare și, implicit, nici revoluții right-wing, așa cum nu există moguli comuniști sau paseiști ai progresului. Astea sunt aberații.

La nivel de acțiune, orice demers de menținere a status-quo-ului politic, social și economic este unul de dreapta, iar orice încercare de răsturnare a acestuia se înscrie în rândul mișcărilor stângiste. În SUA, democrații lui Obama sau Clinton se consideră și sunt considerați de stânga fără nicio conotație ideologică negativă.

Aici apare un fenomen interesant. Chiar dacă orice schimb de putere se face, într-o măsură mai mică sau mai mare, prin tehnici revoluționar-stângiste, gruparea care obține puterea caută, din reflex, conservarea acesteia pe termen cât mai lung. Altfel spus, puterea se obține cu mijloacele stângii liberale și se păstrează cu cele ale dreptei conservatoare.

Tot astfel, un întreprinzător la început de drum investește creativitate, muncă, pasiune în lupta cu giganții pieței în care a intrat și, dacă reușește intrarea, încearcă la rândul său să obțină o poziție dominantă, ideal monopolistă, și blocarea accesului altor challengeri pe piața respectivă. Mănânci sau ești mâncat.

Revenind. Votul democratic este, pretutindeni în lume, ecoul unei revoluții populare, încercarea de replicare a acesteia pentru eternitate. Chiar și la nivel simbolic, prin ieșirea oamenilor pe străzi, către secțiile de votare, scrutinurile electorale amintesc de momentul „revoluției primordiale”. În cazul României, a celei din 1989.

Același vot democratic reprezintă, prin geneza sa stângistă, sperietoarea grupării incumbante. Nimeni nu vrea să fie dat jos din post. Fapt pentru care fiecare rundă de alegeri este ținta unor iradieri menite să mențină lucrurile în forma actuală (măsuri populiste nesustenabile, schimbarea regulilor în timpul jocului, utilizarea rețelelor administrative și de forță pentru obținerea unui avantaj electoral). Statul urăște schimbarea, revoluțiile, deci alegerile. 

Urmărind de câțiva ani buni – mai mult de nevoie decât de voie – așezarea concetățenilor mei într-unul dintre cele două cadrane disponibile la noi (într-o democrație adevărată sunt mai multe), am remarcat confuzii teoretice grave la nivel de ideologie, discurs și acțiune.

Nu e vina lor. La noi, PCR a ocupat atâta vreme și cu atâta autoritate ambele cadrane încât, după căderea sa, am uitat să reașezăm fiecare ideologie la locul ei. Astfel încât orice filosofie politică non-comunistă a devenit automat de dreapta. Inclusiv – sau mai ales - liberalismul.

Să luăm un exemplu sonor din istoria imediată. Mișcarea pro-LGBT, considerată a fi una a dreptei, este stângistă prin definiție, având un caracter liberal-libertarianist și propunându-și să răstoarne un sistem de valori, legi și (pre)judecăți care tronează de secole. De partea cealaltă, susținătorii familiei tradițional-creștine (bărbat-femeie) pot fi acuzați de multe rele, dar în niciun caz nu pot fi numiți comuniști. Ei încearcă să păstreze lucrurile cum erau. Sunt conservatori și sunt de dreapta. Clinton vs. Trump.

Și alegerile prezidențiale din 2014 sau protestele de stradă din 2015 au stat sub semnul acestei confuzii, iar fenomenul conservatorizării unei mișcări revoluționare a fost imediat. Reformele promise au dispărut deîndată ce noii incumbanți s-au conectat la perfuziile puterii. Sistemul cel rău împotriva căruia fuseseră mobilizate masele a devenit tolerabil, dacă nu performant de-a binelea.

Să ne amintim în acest sens laudele pe care președintele în funcție, liberal la origine, le aduce instituțiilor de forță sau ezitarea miniștrilor în a sparge buboaiele sistemului (unii au preferat să demisioneze). Puterea e bună atunci când e la tine în mână și demonică atunci când o deține altul.

PSD-ul, la rândul său, a declanșat acțiuni liberal-stângiste atunci când i-a convenit (vezi referendumul din 2012), apoi a înhățat câte pârghii a putut și s-a luptat să le mențină până când o altă mișcare de stânga i le-a smuls din mâini.

Puterea corupe nu doar oamenii, ci și ideologiile.

Ce se întâmplă zilele acestea în contextul alegerilor locale ar fi amuzant dacă nu ar mărturisi, încă o dată, delirul în care ne aflăm. „Dacă câștigă PSD-ul o să avem un București de stânga!” scria pe Facebook un amic pe care nu-l pot acuza de incultură.

Incorect, dragul meu. PSD exersează puterea de 26 de ani într-o formă sau alta, timp în care s-a ancorat în substratul social, cultural, politic și economic al României. PSD a preluat, încetul cu încetul, discursul tuturor sub-curentelor conservatoare, de la tradiționalism la credință, de la capitalismul autohton la naționalism. Și astfel, cel puțin în lumina teoriei, a devenit un partid de dreapta aproape clasic. Nu unul bun, ci unul de dreapta. Așa zice busola.

USL - numită de unii o alianță contra naturii -  a fost o mișcare prin care PSD a folosit PNL ca post-combustie pentru spargerea zidului sonic, a liniei care separă cadranele. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi dispărut. Dar a făcut-o, s-a așezat comfortabil de-a dreapta, iar liberalismul românesc e astăzi încuiat în cala unei corăbii care se scufundă: PNL.

Cei care ies în stradă – la vot sau la revoluție – împotriva PSD trebuie să-și asume liberalismul, implicit stângismul. Ustură un pic, dar trece.

Cealaltă variantă e alunecarea spre o dreaptă radicală care a dat omenirii eroi pentru o zi și criminali pentru istorie. Aceștia din urmă sunt ușor de recunoscut: cred și afirmă că cine nu votează ca ei este un sub-om care nu merită să trăiască.

31 mai 2016

O explicaţie pentru moartea jurnalismului

(un text din 2010 rămas în drafts)

Ziua în care balanţa veniturilor presei s-a înclinat dinspre partea abonaţilor înspre cea a advertiserilor e ziua în care jurnalismul, aşa cum e el definit şi conturat în manualele de specialitate, a început să moară. Sigur, ziua aia a venit acum câteva decenii şi jurnalismul moare abia azi, dar întâmplarea la care mă refer n-a fost un accident de maşină, ci mai degrabă un diabet. Bolnavul l-a dus pe picioare, cu seringa în buzunar, lângă stilou.

Când balanţa s-a înclinat în favoarea banilor-grămadă, oamenii de marketing au fost puşi în poziţia imposibilă de a deveni experţi în multe chestii la care nu se pricepeau: politic, social, sport, meteo, economie. Aveau nevoie de o grilă prin prisma căreia să judece ce canal merita buget şi ce canal nu. O vreme, a mers din inerţie, pe criterii de reputaţie, valori comune şi păr alb. O vreme. Apoi au apărut oamenii de media, intermediari între două lumi care, deşi aveau nevoie una de alta, nu se cunoşteau. Şi interesul lor a fost ca cele două lumi să nu se cunoască niciodată. Cu cât mai departe una de alta, cu atât mai mare potenţialul de câştig. Pe locul din care lipsea strângerea de mână, oamenii de media au adus cifrele. Nu-i vina lor, e vina vidului.

Cifrele au luat locul cuvintelor, plusul şi minusul au înlocuit punctul şi virgula, înmulţirea s-a substituit exclamaţiei şi împărţirea - înterogaţiei. Răspunsul la orice întrebare s-a dat în cifre şi jurnalismul şi-a pierdut obiectul muncii. E rândul filosofiei, al literaturii, al - nu râde - ştiinţei şi al oricărui demers care începe cu o întrebare.

26 mai 2016

Cum am ales eu în al doilea război mondial.


Dumneavoastră, cei care locuiți în România, aveți ocazia de a alege, din când în când, poate prea des, pe cei care vă vor conduce. Eu nu îl am. Cea mai apropiată secție de votare de casa mea e la 740 de kilometri.

Nu mă pot bucura de privilegiul de a alege între, să zicem, Firea, Dan, Predoiu, Barbu, Severin și ceilalți candidați la fotoliul de primar general al Bucureștilor (fie-mi iertat că nu le țin minte numele tuturor). Imposibilitatea de a alege e o consecință a unei alte alegeri, pe care am făcut-o acum 7 ani. Îmi asum.

Dar omul, prin natura lui, atunci când nu are dileme își face. Când nu are de ales împarte fatalitatea în două, să-i umple ambele mâni, ambele urechi și ambii ochi. E de la creierul ăla cu două emisfere. Cred.

În lipsă de alegeri real time, când am câteva ore libere noaptea, pornesc un joc de strategie care reproduce conflicte din al doilea război mondial. În principiu, o fac ca să mă relaxez, în realitate, pentru că mă pune să fac o alegere. Și nu știu să o fac. Poate mă ajuți tu.

Imediat ce se încarcă, aplicația mă întreabă de partea cui vreau să joc: a Aliaților sau a Axei?

Să joc cu Axa e tentant, fiindcă aș lupta împotriva comunismului. Măcar în joacă să-i rup dinții lui Stalin și să opresc sovietizarea României și a întregii Europe de Est. Lăsând la o parte faptul că apreciez tehnologia germană, corectitudinea japoneză și mâncarea italiană.

Să joc cu Aliații iar e tentant, întrucât m-aș bate cu Hitler, cu nazismul, fascismul și antisemitismul. Nemaivorbind de simpatia pentru filmele americane, umorul britanic sau muzica franțuzească. Dar printre aliați se numără, la loc de seamă, criminala Uniune Sovietică.

Elimin perspectiva istorică, pe care eu o am, spre deosebire de cei implicați în deciziile de acum 7 decenii, și repun dilema pe curat. Nu știu cine a câștigat și cine a pierdut, sunt un șef de stat, am milioane de oameni în spate, dacă nu zeci de milioane, și sunt obligat să aleg între ăia și ăilalți.

Moment în care, ca un trișor, fac recurs din nou la cartea de istorie. Și îmi reamintesc că politica e de două feluri: cea romantică, bazată pe ideologii, și realpolitick-ul bazat pe analiza pragmatică a situației și pe șansele de victorie sau măcar de supraviețuire.

(În paranteză fie spus, e ironic că romanticii WWII au fost membrii Axei. SUA a intrat în război fiindcă a fost atacată, URSS la fel. La fel și Marea Britanie. Franța nici n-a prea apucat să lupte, prea multă doctrină Maginot. Faptul că Aliații nu au avut o ideologie comună s-a văzut imediat după sfârșitul conflictului. Ca efect de recul, Războiul Rece a fost ultra-ideologizat și din cauza asta continuă.)

Am jucat și cu nemții, și cu americanii, și cu rușii, și cu italienii. Am ajuns la porțile Moscovei (pe care am cucerit-o), am făcut praf defensiva lui Eisenhower în New York, am cucerit Berlinul, am luat Tobruk-ul, mi-am făcut toate damblalele.

Cu românii am reușit să câștig o singură misiune, în Balcani, și cam atât. Ei luptau bine, micuții, dar aveau un singur tanc. Care și ăla abia trăgea, că avea țeava înfundată cu ideologie.

Ce-ți trebuie ca să cânți la chitară. În afară de chitară.

Ca să cânţi la chitară nu-ţi trebuie un profesor, ci un cântec și un om care să te asculte.

După o jumătate de viaţă în care n-am atins o coardă - mai încet, băieţi, că se aud hăhăielile până aici - acum două luni am cumpărat-o pe Clara. O chitară neagră de 70 de euro, cu coarde de oţel.

Când am dat-o jos din cuiul magazinului am ştiut, am fost sigur că o să cânt la ea curând. Prea multe cântece aşteptau în minte (spuse el atingându-şi inima). Unul trebuia să ţâşnească.

Vecinul meu Moiko, un finlandez blând şi cărunt, m-a văzut când mă întorceam de la Thong Sala.

- Ha! Până la urmă ţi-ai luat chitară. Să vii pe la mine să te învăţ.

Moiko e un virtuoz. Miercurea seara, la Omega Bar, se aşează pe scăunelul lui de plastic şi ţine hangul oricui, indiferent ce ar cânta, de la blues la muzică tribală mongolă. Acum o lună a adormit pe scăunel în timp ce cânta, dar mâinile lui au lucrat în continuare.

Nu m-am dus la el să mă înveţe. Era prea bun ca să îl irosesc. La maeştri te duci atunci când ai întrebări pe care nu le poţi răspunde singur.

Îmi bâzâia în cap de mulți ani un cântec mai puțin cunoscut al lui Paul McCartney, Put it There. Mi-aș fi dorit mult să știu să-l cânt. Cu el am început. În primele două săptămâni n-am făcut muzică, ci sânge, pentru că - toți chitariștii o spun - trebuie să ți se întărească buricele degetelor.

În răstimpul ăsta, printre grimase de durere, am reușit să învăț pozițiile pentru acordurile de bază: Do, Sol, Mi minor, La minor, Re. Fa-ul nu mi-a ieșit nici atunci și nu-mi iese nici acum. La fel și si bemolul. La fel și Put it There, căruia i-am dibuit acordurile, nu și ciupitura corectă. Ăsta e deja alt meșteșug.

După cele două săptămâni reușeam să fac relativ repede translația între un acord și altul, dar mă frustra faptul că nu pot cânta nimic fără să mă uit la note. Nu mă lăutărisem îndeajuns încât să fac progresiile din minte și să ghicesc acordul potrivit după ureche. Prietenii mei puteau: le ziceai un cântec și, chiar dacă nu aveau tabulatura în față, reușeau să-l însăileze din auz și bun simț.

Cumva, tot exercițiul și toată truda se adunaseră în mine și, într-o dimineață, m-am trezit că pot s-o fac și pe asta. Am luat chitara cu mine lângă cafea și, fără să mă uit la note, m-am acompaniat la un cântec pe care nu îl studiasem.

Acum, dacă-mi dai o melodie cât de cât simplă, sunt capabil să-ți țin isonul. Mă strică lenea, altfel până astăzi cântam jazz. Și degetele astea scurte care nu-s bune decât pe tastaturi.

Să cânți la chitară e mult mai ușor decât crezi. Îți trebuie o chitară, burice întărite, nițică perseverență dar, înainte de orice, un cântec pe care să vrei să-l cânți și un om care să vrea să te asculte. Eu am învățat să cânt de la Paul McCartney și de la Elena.

Adevărata legătură dintre mare și libertate.




Conform unor estimări realiste, rezervele de petrol se vor epuiza în 25-30 de ani, iar gazul natural se va fâsâi în aproximativ un secol. Altfel spus, nepoții noștri nu vor cunoaște cuvântul “benzinărie” și nu vor mai auzi duduit de motoare diesel, iar dacă vor dori să protesteze în stradă vor fi nevoiți să înlocuiască celebrele cocktailuri Molotov cu unele electrice – să le spunem cocktailuri Tesla – asta dacă vor avea unde să le încarce.

Cât despre nepoții noștri, dacă mintea poate bate până acolo, ei vor trăi într-o lume din care îngrășămintele chimice și plasticul vor lipsi aproape cu desăvârșire. Curentul electric va fi mai scump după închiderea termocentralelor, iar încălzirea pe gaze va fi deja înlocuită de cea globală.

Firește, lucrurile nu se vor întâmpla peste noapte, ci progresiv. Mulți dintre noi, cei deja născuți, vor fi martorii acestei treceri de pe un Pământ care se învârte repede, propulsat de combustibili fosili, la unul mai lent, mai silențios și, din nefericire, mai fierbinte. Mulți dintre noi vor îmbătrâni pe o cu totul altă planetă decât cea pe care au văzut lumina zilei.

Mi-am dorit foarte mult să învăț navigația cu vele nu pentru a dobândi o aură de lup de mare în imaginația cititorilor mei, ci mânat de viziunea de mai sus. A cunoaștele elementele naturii și modul în care le poți atrage de partea ta nu mai e un hobby, ci o necesitate. Când toată energia ascunsă de milioane de ani în scorburile Pământului se va epuiza, ne vor rămâne doar soarele, vântul și sufletul din noi.

M-am întrebat adeseori de ce imaginea unei bărci cu pânze declanșează instantaneu ideea de libertate, iar cea a unui yacht, oricât de performant și de arătos ar fi, nu o face. Am găsit răspunsul abia recent, după întâmplările pe care am să le povestesc în acest serial: corabia înseamnă libertate – dincolo de metaforă – fiindcă viața pe o corabie presupune minimă dependență de darurile uscatului.

Marinarul știe să utilizeze cu o măiastră eficiență resursele pe care le are la îndemână: apa, vântul, combustibilul și electricitatea (dacă există la bord), hrana, timpul și energia umană. Asta îi dă o autonomie mult superioară pământeanului, un grad de independență pe care trăitorii în orașe nu îl au. Și care, prin comparație, tinde asimptotic către libertatea absolută.

Nu e o metaforă, așadar, nu e un construct sută la sută cultural. E o intuiție. Sau, dacă e să ne luăm după Platon, e o anamneză, adică dez-uitarea unor lucruri pe care le știm din născare, dar pe care le-am rătăcit prin sertarele de jos ale minții.

Veliștii sunt mai liberi pentru că stăpânesc arta cumpătării. Noi, ceilalți – pe cea a cumpărării.

Restul poveștii e aici.

27 ianuarie 2016

De sub pod 1.

Era un râu măricel care curgea frumos spre mare. Oamenii s-au pus pe malurile lui. Unii pe stângul, alții pe dreptul, să nu aplece apa de vreo parte. Și râul le dădea apă să se spele, să bea, să-și ude grădinile și să-și adape vitele. Și pește pentru masă și pietre de care să bată gospodinele rufele și vârtejuri în care să-și ascută bărbații puterile și păpuriș pentru îndrăgostiți și păsări de la care să fure copiii cântece.

Într-o zi, niște străini care nu știau înota au construit un pod peste râu. L-au trecut armate, călăreți, trăsuri cu negustori și cu prințese, turme de oi, pribegi și aventurieri. Niciunul, niciodată, nu s-a uitat măcar o clipă în apele râului și la cei care trăiau sub pod. Mergeau care înainte, care îndărăt, fără să irosească o privire. Și râul curgea în continuare și nu privea la acestea.