2 aprilie 2019

Splendoare în astro-turf. Sau patru povești cu zâne.


Astro-turf este un termen american care s-ar traduce prin "gazon artificial", utilizat peiorativ pentru a desemna o mișcare, o acțiune sau o persoană care, deși pretins a se fi ridicat natural de la firul ierbii (grass-roots) e de fapt rezultatul unei cultivări atente de către forțe mai mult sau mai puțin vizibile.


Nu știu câți auziseră de Jacinda Ardern până la atacul din 15 martie de la Christchurch, dar de atunci chipul premierului Noii Zeelande e pe toate canalele internaționale. Și asta nu pentru merite deosebite la nivel de acțiune, cât pentru discursurile pline de compasiune și patimă pe care le ține aparent în fiecare zi. 

Am studiat puțin biografia domnișoarei Ardern și am descoperit o sumă de lucruri care mă fac să cred că e poate cel mai norocos politician din istoria lumii. Asta pe lângă multe alte recorduri mondiale pe care le deține. 

Și cum tot mă apucasem, am săpat puțin în biografiile a trei alte reprezentante ale curentului nou - power to the women - care au dat și continuă să dea omenirea cu roțile în sus. Toate trei incredibil de norocoase.

Cum nu sunt sexist de fel, nu consider că un bărbat sau o femeie merită o poziție de putere doar pe considerente de gen. Și un bărbat, și o femeie pot fi incompetenți, demagogi sau hoți. De aceea găsesc ipocrit să glorificăm victoria unei femei în alegeri (sau în orice alt domeniu) ca o victorie a egalității. Nu. Victoria în alegeri trebuie să aparțină candidatului mai cinstit, mai competent și mai dedicat comunității care-l votează, că e bărbat sau femeie, tânăr sau buddhist. Asta în principiu.

În practică, așa cum vom vedea, învingător iese candidatul mai bine pregătit. Pregătit de cine și de când? Să vedem ce zic informațiile, spicuite de pe Wikipedia și din mass-media mainstream.

Jacinda Ardern (născută în 1980), premierul Noii Zeelande.




La 21 de ani, după terminarea facultății de Comunicare (specializarea Științe Politice și Relații Publice), domnișoara Ardern nimerește direct la cabinetul premierului de atunci, Hellen Clark, și al ministrului Phillip Goff.

După această primă experiență urmează o deplasare în UK, un fel de ritual de trecere al oricărui tânăr neozeelandez cu oarece stare. În cursul acestei deplasări, domnișoara Ardern nimerește - din nou - la un cabinet de premier. E vorba despre echipa lui Tony Blair, căreia Ardern i se alătură ca "senior policy adviser".

Asta se întâmpla în 2008, când eroina noastră avea doar 28 de ani. Între Wellington și Londra, probabil ca să capete senioritatea necesară, domnișoara Ardern dăduse o fugă până la New York, unde voluntariase la o cantină socială. Nu știu dacă era cantina familiei Clinton, dar mi s-ar părea frumos.

Tot în 2008, pe când spăla vase și toca ceapă cu Tony Blair, Jacinda Ardern este aleasă președinte al Uniunii Internaționale a Tineretului Socialist, aripa tânără a Internaționalei Socialiste.

Întoarsă în Noua Zeelandă, Ardern nu apucă să despacheteze că este introdusă direct în parlament, pe listele Partidului Laburist. Sistemul din Noua Zeelandă permite oricărui partid ca, pe lângă parlamentarii aleși prin vot de popor, să trimită în camera reprezentativă pe oricine dorește, în limita locurilor alocate.

Domnișoara Ardern participă la două runde de alegeri parlamentare. Iese de fiecare dată pe locul doi, ne-eligibil, dar își păstrează postul mulțumită sistemului listelor. C-așa se face democrația.

Dar să nu ne pierdem speranța. În foarte scurt timp, eroina noastră urmează să devină un politician de prim rang, și asta ca urmare a unei serii rare de întâmplări.

Pe 12 decembrie 2016, premierul în funcție, John Key, anunță ce demisionează și din guvern și din partidul Național. Mișcarea surprinde pe toată lumea, întrucât Key, care conducea țara din 2008, avea o percepție foarte bună în rândul populației. John Key își motivează gestul prin dorința de a "petrece mai mult timp cu familia". După nici un an, este numit în funcții de conducere la Air New Zealand (Membru al Comitetului Director) și la ANZ Bank (Președinte). Familia trebuie să fie foarte fericită că tăticul mai adaugă niște mărunțiș peste cele 35 de milioane de euro avere.

Odată cu demisia lui Key, Partidul Național rămâne fără politicianul-locomotivă și calea e deschisă către principalul său contracandidat, Partidul Laburist, în care Jacinda Ardern e în continuare doar un simplu parlamentar.

Dar pe 1 martie 2017, vicepreședintele laburiștilor, Annette King, demisionează din funcția deținută în partid, pe fondul scorurilor slabe din sondaje. Este înlocuită imediat cu...Jacinda Ardern.

Iar pe 1 august 2017 demisionează și președintele Andrew Little, din același motiv. Este înlocuit imediat cu...aceeași Jacinda Ardern. Partidul Laburist crește brusc în sondaje.

La alegerile din septembrie 2017, laburiștii ies pe locul doi, specialitatea casei pentru domnișoara Ardern. Însă, deși Partidul Național are cele mai multe portofolii, laburiștii se aliază cu verzii și cu partidul NZ First și formează guvernul. Premier - nimeni altcineva decât domnișoara Ardern, care devine șef al guvernului la doar 37 de ani, în octombrie 2017. În ianuarie anunță că este însărcinată, iar în iunie naște.

Jacinda Ardern este în acest moment cel mai tânăr șef de stat din lume.

Alexandria Ocasio-Cortez  (născută 1989), Membru al Congresului SUA.




Alexandria Ocasio-Cortez - prescurtată AOC - este unul dintre cei mai mediatizați politicieni ai momentului, iar acest lucru poate avea o legătură directă sau inversă cu faptul că este și cel mai tânăr representative din istoria Statelor Unite. AOC a devenit parlamentar (am să folosesc acest cuvânt ca să evit congresswoman) la vârsta de 29 de ani. Dacă n-ați auzit încă de ea, o să auziți curând. E peste tot. Iată, inclusiv aici. Ah, tocmai ați auzit de ea.

AOC s-a născut în Bronx într-o familie portoricană. În timpul liceului s-a făcut remarcată printr-un studiu în domeniul microbiologiei, care i-a adus locul doi într-un concurs organizat de Intel. Surprinzător, nu și-a urmat pasiunea pentru biologie, ci s-a orientat către Economie și Relații Internaționale, pe care le-a studiat la prestigioasa Boston University. Familia Cortez cu greu ar fi putut acoperi taxa anuală de circa 70,000 USD pentru BU, dar din fericire a apărut la țanc o bursă. Șansă.

În timpul facultății, AOC a făcut stagiatura la U. S. Immigration Department unde, din declarațiile proprii, era singura vorbitoare de limba spaniolă. Cum ajunge un student la Economie și Relații Internaționale să facă internship la imigrări și să fie singurul vorbitor de spaniolă într-un departament care gestionează în principal hispanici...n-aș ști să vă spun. Șansă.

În 2011 a absolvit cum laude facultatea și s-a mutat înapoi în Bronx, s-o ajute pe mama ei, după ce domnul Cortez murise. În acest sens, AOC și-a luat trei slujbe în paralel: director educațional, barmaniță și ospătăriță. Nici că se putea o postură mai bună pentru ca, în 2016, să se alăture campaniei preliminarii pentru prezidențiale a senatorului de Vermont Bernie Sanders.

În 2018 a fost rândul ei să participe la alegeri preliminare, ocazie cu care l-a spulberat pe colegul de partid Joe Crowley, de douăzeci de ani parlamentar. Din 2004 nu mai candidase nimeni împotriva lui Crowley, dar AOC obține o victorie zdrobitoare: 57% la 43%. La aceasta e posibil să fi contribuit și faptul că Crowley nu s-a prezentat la a doua dezbatere față în față cu AOC. Sau poate că nu are nicio importanță. Important e că AOC era încă barmaniță când și-a câștigat dreptul de a candida din partea Democraților pentru Districtul 14 New York.

(Conform Wikipedia, care citează Merriam-Webster, căutările după termenul "socialism" au crescut cu 1500% după victoria domnișoarei Cortez.)

În alegerile generale din noiembrie 2018, susținută public de Bernie Sanders și de Barack Obama, AOC câștigă în fața profesorului universitar Anthony Pappas despre care presa relatează că nu s-a agitat în campanie. Cortez câștigă cu 78%, un procent care poate părea uriaș dacă nu luăm în calcul faptul că jurisdicția unde a candidat votează tradițional cu Democrații și că valoarea absolută a voturilor obținute abia sare de 110,000 (o sută zece mii). În schimb, AOC are peste trei milioane de urmăritori pe Twitter și peste două milioane pe Instagram. Rog like și share.

Kolinda Grabar-Kitarovic (născută în 1968), Președintele Croației.



Nu știu câți dintre dumneavoastră sunt la curent cu reușitele politice ale primei femei președinte din istoria Croației. Ce e sigur este că o cunoaștem cu toții pe doamna Kitarovic după aparițiile sale fermecătoare de la Cupa Mondială din Rusia sau de pe plajele din țara natală.

Spre deosebire de cele două colege mai tinere prezentate mai sus, doamna Kitarovic a deținut demnități publice și înainte de isprava sa supremă, fotoliul de președinte. Dar asta nu-i face povestea deloc mai previzibilă. Dimpotrivă.

În 1985, tânăra Kolinda, copilul unui simplu măcelar, prinde un program de student exchange și pleacă în SUA, unde absolvă liceul din Los Alamos, New Mexico, la doi pași de laboratoarele unde s-a fabricat prima bombă atomică. La întoarcerea în (pe atunci) Iugoslavia, urmează facultatea de sociologie, apoi cursurile Academiei Diplomatice din Viena și un master în relații internaționale la Universitatea din Zagreb. Ca orice copil de măcelar.

Cariera guvernamentală a doamnei Kitarovic începe la vârsta de 24 de ani, în 1992, când este cooptată ca și consultant pentru Ministerul Științei și Tehnologiei. Se înscrie în Uniunea Democrată Croată și ajunge în Ministerul de Externe, coordonând departamentul dedicat Statelor Unite. În 1998 ajunge la Ambasada Croației din Canada.

În intervalul 2002-2003 avem o bursă Fullbright la George Washington University, o bursă Luksic la Kennedy School of Government, Harvard și o bursă de cercetare la John Hopkins University.

În 2002 se alege parlamentar din partea Uniunii Democrate, iar la 35 de ani devine Ministru pentru Integrare Europeană, apoi Ministru pentru Afaceri Externe și Integrare Europeană (după comasarea celor două ministere). La 12 ianuarie 2008 este destituită din funcție din motive până astăzi necunoscute, dar câteva săptămâni mai târziu este trimisă Ambasador în SUA.

Demisionează în 2011 după o poveste cu cântec. Primește aproape imediat un post de vârf la ONU (Assistant Secretary General), apoi unul tot la vârf în NATO (Assistant Secretary General), iar în 2013 este invitată să devină membru în Comisia Trilaterală. Acceptă.

(Pentru cine nu știe ce este Comisia Trilaterală citez atât de pe Wikipedia: "a non-governmental, non-partisan group founded by David Rockefeller in 1973...")

Ca să rezumăm activitatea politică a doamnei Kitarovic, aceasta a integrat Croația în Europa pentru ca apoi să plece în America. Și să revină în țară la momentul potrivit pentru a face istorie.

Și acum despre prezidențialele din 2014-2015. În turul 2 împotriva președintelui în funcție Ivo Josipovici s-au înregistrat trei recorduri:

  • cea mai scăzută prezență la urne

  • cea mai mică diferență între finaliști (1,4%)

  • cel mai mic număr de voturi primit de un președinte (un milion o sută de mii) din istoria Croației de după 1990. 
Cu o săptămână înainte de fiecare tur, sondajele îl dădeau pe Josipovic cu un avantaj de 10-12 puncte procentuale care s-au spulberat de fiecare dată la numărătoarea finală. Mai e interesant că votul croaților din străinătate s-au dus către Kitarovic în proporție de 77% în primul tur și de 91% în turul doi.

Doamna Kitarovic este prima femeie președinte și prima femeie ministru de externe din istoria (scurtă a) Croației moderne. Este și cel mai tânăr președinte din istoria țării.


Zuzana Caputova (născută 1973), președinte ales al Slovaciei.




Doamna Caputova este cel mai recent political maverick după ce, la finalul lunii martie 2019, câștiga detașat alegerile prezidențiale din Slovacia. Am lăsat-o la urmă nu doar din motive cronologice ci și pentru că în povestea ei veți găsi multe similitudini cu cazurile de mai devreme.

Cariera politică a doamnei Caputova e foarte, foarte scurtă. Asta nu însemnă, însă, că nu a făcut lucruri interesante înainte de a deveni politician. Am să încerc o succintă trecere în revistă.

După absolvirea facultății de drept la Bratislava, tânăra Zuzana a lucrat la primăria orașului natal, Pezinok (populație: 24.000), ajungând de la poziția de referent juridic la cea de viceprimar. De aici a trecut la Open Society Foundation (George Soros) și apoi la un ONG specializat în probleme de mediu, unde a lucrat între 2001 și 2017.

Principalul său proiect, căruia i-a dedicat zece ani, a fost stoparea amenajării unei gropi de gunoi în orașul unde fusese viceprimar. În 2013, Curtea Supremă i-a dat dreptate Caputovei și a decretat că groapa de gunoi este ilegală. Pentru această reușită de mare amploare, Zuzana Caputova a câștigat Goldman Environmental Prize (care, culmea, nu este oferit de Goldman-Sachs).

Împlinită pe deplin ca activist de mediu, Caputova se înscrie în primul partid politic, Slovacia Progresistă. Era decembrie 2017, iar eroina noastră avea 43 de ani. Slovacia Progresistă se înființase pe 28 noiembrie după ce depusese cele 13.500 de semnături cerute de lege.

În ianuarie următor, Caputova este aleasă vicepreședinte al partidului în care abia intrase, iar în martie își anunță candidatura pentru funcția supremă în stat. Slovacia Progresistă nu împlinise șase luni de la înființare, Caputova nu avea niciun pic de experiență politică, și puțini trebuie să le fi dat vreo șansă de reușită tocmai la prezidențiale.

Doar că a urmat, așa cum ne-am obișnuit, o serie incredibilă de coincidențe.

Pe 21 februarie 2018 este asasinat jurnalistul Jan Kuciak, care scrisese despre evaziune fiscală, Panama Papers și legături ale politicienilor de vârf cu Mafia italiană. Opoziția acuză partidul de guvernământ - SMER-SD - de implicare indirectă. Lumea iese în stradă, iar sub presiunea protestelor premierul Robert Fico își dă demisia cu tot cabinetul, după 6 ani în funcție. Rețeta "Colectiv".

În septembrie-octombrie 2018 au loc mai multe arestări în cazul Kuciak. Poliția susține că criminalul nu se numără printre cei reținuți. Dar să nu lăsăm adevărul să strice o campanie electorală. Emoția e acolo.

Pe 18 mai 2018, președintele în funcție, Andrej Kiska, anunță că nu va candida pentru un al doilea mandat. Kiska fusese ales în martie 2014 și, conform sondajelor, era politicianul cu cea mai mare încredere printre slovaci și cu șanse mari de a fi reales. Kiska și-a motivat decizia prin dorința de a pune capăt unei epoci de confruntări politice (nu în asta constă democrația?) și prin aceea de a petrece mai mult timp cu familia. Acest John Key de Slovacia.

Partidul Libertate și Solidaritate (fondat în 2009), care îl susținuse pe Kiska în eventualitatea unei noi candidaturi, îl propune candidat pe Robert Mistrik. Timp de un an, Mistrik este considerat principalul favorit la cursa prezidențială din partea progresiștilor.

Pe 18 ianuarie 2019, cu două luni înainte de alegeri, își anunță candidatura și Maros Sefkovic, diplomat de carieră și vice-președinte al Comisiei Europene. Este susținut de partidul de guvernământ, care însă nu propune un candidat propriu. Scandalul Kuciak e încă prea proaspăt.

Pe 26 februarie, Robert Mistrik se retrage din cursa prezidențială și anunță că o susține pe Caputova în baza unei înțelegeri prealabile conform căreia unul dintre ei îl va susține pe celălalt pentru a nu permite accesul lui Sefkovic și Harabin în turul 2. În termeni de strategie electorală, Mistrik a funcționat ca "iepure" pentru candidatul partidului cu un an și patru luni vechime. Iar "înțelegerea" trebuie să fi fost foarte recentă, fiindcă Sefkovic abia se anunțase candidat de o lună.

Rămân în cursă cu șanse reale Caputova și Sefkovic. Programul de campanie al Caputovei propune: independența poliției (?), schimbări în sistemul judiciar, drepturi pentru comunitățile LGBT, protejarea pădurilor și legalizarea avorturilor. Teme fierbinți pentru orice slovac de rând.

Vin alegerile. Și, odată cu ele, mult așteptatele recorduri:

  • Prima femeie președinte al Slovaciei (în scurta istorie a țării)

  • Cel mai tânăr președinte al Slovaciei (idem)

  • Cea mai scăzută prezență la vot din istoria (cea scurtă a) Slovaciei.

  • Cele mai puține voturi primite de câștigătorul prezidențialelor (un pic peste un milion.)

Acum, reuitându-mă la fotografii, realizez că ar fi meritat și Macron inclus în listă.

12 decembrie 2018

Cosașul Rohrlich.


Acum câteva zile, discutând cu o cunoștință despre ProTV, am ajuns la întrebarea “câți ani o mai avea Adrian Sârbu?” Cum eu susțineam una, iar interlocutorul meu alta, am intrat pe Wikipedia să verificăm și am citit următoarele:

Adrian Sârbu (n. 18 aprilie 1955, Brașov) este un om de afaceri și om de televiziune român de origine evreiască.

Fraza m-a surprins până peste poate. Am lucrat câțiva ani de zile cu și pentru Adrian Sârbu și niciodată nu am avut niciun indiciu asupra unei origini evreiești a domniei sale. L-am admirat și criticat adesea în forul meu interior, adeseori am pus caracterul său puternic, pasional, exploziv, pe seama faptului că are sânge...well...sârbesc.

Știu că Wikipedia nu este nici pe departe o sursă infailibilă de informații, dar în același timp știu că oricine poate modifica o pagină de profil personal, cu precădere titularul ei. Dacă Wikipedia ar fi publicat o informație eronată, echipa domnului Sârbu ar fi putut să o confrunte și corecteze în cel mai scurt timp. Interesant este că sintagma „de origine evreiască” a fost adăugată paginii undeva prin 2016, variantele anterioare prezentându-l pe Adrian Sârbu drept „om de afaceri și om de televiziune român” (conform Wayback Machine/Archive.org).

În fine, nu vreau să divaghez. Ideea era că unul dintre oamenii de la care am învățat atât de multe lucruri – și bune, și rele – nu a făcut niciodată paradă de originea sa ba, mai mult, se pare că a tratat-o cu maximă discreție din moment ce aceasta a apărut pe pagina sa de Wikipedia abia la un deceniu după prima publicare pe web.

Descoperind asta, m-am întrebat: oare câți evrei remarcabili se mai ascund printre noi? Sau, altfel spus, oare cu câți indivizi remarcabili ne mândrim în lume fără să știm că ei nu sunt pe de-a întregul (sau deloc) etnici români, ci parte a poporului ales?

Mânat de această curiozitate am demarat un binge watching pe aceeași Wikipedia, precum și pe alte surse care mi s-au părut credibile și am descoperit, cu mare uimire, că evreii au dat României unele dintre cele mai mari nume „românești” fără să facă paradă de asta ci, dimpotrivă, ascunzându-și originile din motive care pot ține de contextul politic, social sau cultural al vremurilor. În ideea că antisemitismul continuă să fie o problemă în societatea noastră, în ciuda eforturilor care se fac de către autorități, cred că o scurtă și incompletă listă a acestor nume ar merita atenția noastră.

Nu voi include în listă acele personalități a căror descendență evreiască este evidentă încă din nume și universal recunoscută: Ellie Wiesel (născut la Sighet) nu a luat premiul Nobel ca Elisei Vasile, pe academicianul Solomon Marcus nu-l cheamă Sile Mărcuș, actrița Maia Morgenstern nu se prezintă ca Maria Moroșanu, iar scriitorul Nicolae Steinhardt nu s-a semnat Nicu Șendrea.

Radu Cosașu – născut Oscar Rohrlich – unul dintre cele mai sclipitoare și mai constante condeie din publicistica românească.

Alexandru Graur - născut Alter Brauer-Rosenfeld – membru al Academiei Române, figură importantă a lingvisticii românești, decan al Facultății de Litere și tată al comentatorului sportiv Dumitru Graur.

Tudor Caranfil – născut Martin Klarenfeld – reputat critic de film și realizator de emisiuni TV, tatăl regizorului Nae Caranfil.

Radu Lupu – fiul lui Meyer Lupu și al Anei Gabor – pianist de talie internațională.

Iosif Sava – născut Segal sau Segall – muzicolog de excepție, personalitate proeminentă a radioului și televiziunii românești.

Silviu Brucan - născut Saul Bruckner - unul dintre opozanții notorii ai lui Nicolae Ceaușescu și personaj central al Revoluției din 1989. A fost invitat permanent al emisiunii „Profeții despre trecut” realizate de Lucian Mîndruță și difuzate la ProTV.

Tudor Vianu - fiul lui Adolf Weinberg și al Rozei Leibovici, evrei convertiți la creștinism – critic literar și de artă, poet, filosof și traducător. Fost director al Teatrului Național, Ambasador al României în fosta Iugoslavie, membru onorific al Academiei Române.

Teodor Brateș – probabil născut Froim Bernard – figură emblematică a TVR în zilele fierbinți ale Revoluției din 1989.

Paul Cornea – fiul lui Leon Cohn – istoric, critic literar de anvergură. Tatăl filosofului, eseistului și publicistului Andrei Cornea.

Florin Brătescu – născut Fredrich Bergher – primul crainic al Televiziunii Române în anii '60.

F. Brunea-Fox – născut Filip Brauner – unul dintre părinții reportajului românesc.

Valeriu Lazarov – realizator TV de anvergură mondială.

Zigu Ornea – născut Zigu Orenstein – istoric al culturii, critic literar, membru fondator al revistei Dilema alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper, Radu Cosașu și Mircea Vasilescu.

Andrei Oișteanu – fiul lui Mihail Oigenstein și al Bellei Iosovici – istoric al religiilor, etnolog, antropolog, fondator al Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române.

Ovid S. Crohmălniceanu – născut Moise Cohn – critic și istoric literar, publicist, conducător al Cenaclului de proză Junimea care l-a inclus, printre alții, pe Mircea Cărtărescu.

Radu Ioanid – fiul lui Virgiliu Ițicovici – filosof și doctor în istorie, director în cadrul U.S. Holocaust Memorial din Washington D. C. Actualmente cetățean american.

Nina Cassian – născută Renee-Annie Cassian sau Katz – poetă, eseistă, traducătoare și compozitoare.

Vladimir Colin – născut Jean Colin sau Cohn – considerat cel mai important scriitor român de SF și fantasy. A fost căsătorit cu Nina Cassian.

Cella Serghi – născută Cella Marcoff – scriitoare, publicistă și traducătoare. Autoarea unor romane ca "Pânza de păianjen" (1938, 1946, 1971) sau "Cântecul uzinei" (1950).

Gellu Naum – fiul lui Andrei Naum și al Rosei Gluck – eseist, prozator și dramaturg de o aleasă sensibilitate.

Valentin Silvestru – născut Marcel Moscovici – teatrolog, prozator și dramaturg român.

Mihail Sorbul – fiul lui Anton Smolsky și al Mariei Moscovici – cunoscut romancier și dramaturg.

Alexandru Stark – una dintre figurile cele mai cunoscute și mai apreciate ale Televiziunii Române.

Petre Roman - fiul lui Valter Erno Neulander și al Hortensiei Valleho – primul premier al României post-comuniste.

Marcel Breslașu – născut Marcel sau Mark Bresliska – poet, fabulist, compozitor, rector al Institutului de Teatru „Ion Luca Caragiale” și redactor șef al revistei de cultură „Secol XX”.

Constantin Dobrogeanu-Gherea – născut Solomon Katz – politician, scriitor și critic literar.

Haralamb Zincă – născut Hary Isac Zilberman – îndrăgit autor de romane polițiste.

Tristan Tzara – născut Samuel Rosenstock – unul dintre fondatorii mișcării dadaiste.

Norman Manea – unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani.

Vladimir Tismăneanu – fiul lui Leonid Tisminetski și al Herminei Marcusohn – politolog, sociolog, profesor la Universitatea din Maryland. A condus comitetul științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.

Octavian Sava – născut Octavian Segall – proeminent realizator de emisiuni și scenarii TV, autorul multor cuplete umoristice nemuritoare.

Compozitorii Laurențiu Profeta, Aurel Giroveanu (n. Engelberg), Aurel Felea (n. Feldstein), Elly Roman (Goldstein), Henri Mălineanu (Lazarovici) și Jean de la Craiova (tată român, mamă evreică).

Lista poate continua. Chiar te rog.

11 iunie 2018

Sfârcul academic.

Dintre toate ghildele active în ultimii ani în România, nu știu vreuna care să se dea cu fundul de pământ mai unanim și mai vocal decât publicitarii. Și nu știu nici vreuna mai vinovată pentru situația pe care ea însăși o deplânge: lipsa de educație.
Colegi publicitari, aveți la dispoziție 15 minute din fiecare oră a fiecărui post TV sau radio care difuzează reclame. Aveți la dispoziție sute de milioane de dolari în fiecare an, buget de creație, producție și difuzare, pentru a schimba mentalitățile care vă put. Și le aveți nu de ieri sau de azi, ci de cel puțin 20 de ani. Timp de două decenii ați avut un sfert din timpul fiecărui consumator de mass-media din țara asta. Mai mult decât orice învățător, scriitor, om de știință. Ce-ați făcut cu sfertul ăsta?
Ați făcut „Pregătește-te să fii bogat”, promoția aia de care a hăhăit toată lumea bună din industrie și care, de cealaltă parte a ecranului, le-a zis oamenilor în față: săracilor. Ați făcut marea campanie cu “Dorel”, în care voi erați cei de pe margine și râdeați superior de prostul care muncește. Ați râs de toți cei care nu erau ca voi, încercând în același timp, fără jenă, să le vindeți bere, detergenți, rachiuri, credite cu buletinul și nechezoluri. I-ați condamnat să rămână acolo, să cumpere ieftin, să gândească ieftin, să vorbească ieftin.
Ați făcut caterinci elitiste pe seama unor segmente socio-demografice uriașe cărora le-ați încurajat – prin supraexpunere – toate tarele, de la lipsa de orizont la limbajul folosit. Ați făcut apel la așa zise insight-uri calitative ca să propagați mediocritatea și să păreți chiori în țara orbilor. Și pe urmă v-ați dus batjocurile la festivaluri franțuzești, în siajul marilor regizori români post-decembriști și al poveștilor lor cu lumpen-ciorbă. Sfertodocții sfertului de oră.
În rest, când prindeați un client pe banking sau telecom și un buget de 100.000 de coco băgați filmări în Africa de Sud și îmbulinați prosecco-ul cu regizori străini, baloane colorate, slomo-uri și cuvinte-cheie inspiraționale. Speranță. Putere. Tu contezi. Viitor.
Ce-ați făcut pentru publicul de care azi vă e atât de scârbă? L-ați trimis să caute sub capac.
A găsit.

7 mai 2017

Copilul mort.



Copilul mort L-a dus pe Dumnezeu la groapă, 
I-a tăvălit pământ peste Veșminte,
Și-a șters sudoarea și s-a sprijinit de cruce;
În noaptea-ceea a-nțeles că Luna minte.

A doua zi au apărut și pescărușii,
Vuiau din aripi și țipau după chiolhan.
Copilul mort le-a dat de înțeles că-i noapte
Și și-a spălat, trudit, picioarele-n ocean.

La orizont a răsărit o stea bolnavă.
Tornada în coral și-ascute dinții.
Privind la cerul mort, la apa moartă,
Copilul mort își blestemă părinții.

1 aprilie 1996.


9 decembrie 2016

Plagiatul cel mai mic.

Mulțumit de modul în care #CNATDCU a acționat în dosarul "alege plagiatul cel mai mic", Președintele Klaus Iohannis a solicitat instituției să se pronunțe și în speța imobilului din Str. N. Bălcescu 29, Sibiu, pierdut de domnia sa în instanță pentru fraudarea legii prin utilizarea unui certificat de moștenitor falsificat.

Comisia a răspuns cu celeritate solicitării prezidențiale și a constatat că toate documentele depuse de familia Iohannis au fost perfect legale, cu excepția certificatului falsificat a cărui pondere la dosar nu a depășit însă 5% din totalul actelor.

Pentru a se evita ca astfel de situații controversate să afecteze credibilitatea mediului academic românesc pe viitor, experții CNADTCU au recomandat adoptarea de urgență a monedei euro.

20 septembrie 2016

Jos, Daniel Stâlpnicul!



După ce a uimit o lume întreagă și a schimbat peisajul cultural și nu numai est-european și nu numai prin capodopere ca

- epopeile "Rolex Cel Sărac", "Românii Supt Cuza Geologul", "J&B la Cârma Biruinței" sau "Luați un sas",

- comedia romantică spumos intitulată "Dar să uităm ce-a fost sau Cine Nea scăpat de Nicu nu se va-ncurca de Ticu.",

- oratoriile "Ba E Ba Nu E" și "Monimandela",

- ori thrillerul colectiv omonim,

precum și nenumărate personaje memorabile, aglutinate în ceea ce exegeții supranumesc superb elita,

renumitul Teatru de Păpuși Mutante "Vladimir Fitzgerald Schultz", brandat astfel în memoria celui care a fost Silviu Brucan, anunță lansarea unei noi superproducții, a unei montări avangardiste situate la intersecția stilurilor postmodern, postistoric și postpolitic cu Postul Crăciunului.

Biletele la clasa economy au fost puse deja în vânzare la sucursala C.E.C. de pe Strada Brâncuși (are ATM).

31 august 2016

Din învățăturile lui Guru Ramstrong.

"Închide ochii.

Inspiră adânc timp de 15 secunde. Expiră lent timp de 15 secunde.
Încă o dată.
Și încă o dată.
Acum cântă alături noi mantra sacră 
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Om Nama Shivaya
Gata. Simți? Conștientizezi?
 Acum suntem UNU.
Deschide ochii."



Polițistul: Și ați deschis ochii...
Victima: Aproape imediat.
Polițistul: Și ce-ați văzut?
Victima: Nimic. Doar biletul ăsta din care vă citeam.
Polițistul: E semnat biletul? Că n-am ochelarii la mine.
Victima: Da, e semnat.
Polițistul: Spuneți, că vi-l găsim noi în evidențe: cum se semnează cetățeanul?
Victima: UNU care ți-au furat bicicleta.

4 iunie 2016

Cum a ajuns PSD partid de dreapta în timp ce noi vânam comuniști.


Importatorii autorizați ai democrației în România au omis să ne dea acces și la prospectul de utilizare. Istoria de după 1990 s-a scris prea repede ca să-i adauge cineva note de subsol.

Așa se face că ochii noștri înlăcrimați n-au reușit să vadă nici până azi câteva adevăruri fundamentale despre doctrinele politice și poziționarea lor pe eșicherul ideologic, la așa-numitele stânga sau dreapta.

Încerc aici să împărtășesc propriul meu proces de lămurire pe acest subiect. Am să încep cu un recurs la teorie, pentru ca cititorii mei să opereze cu aceleași definiții ca și mine.

În filosofia politică, dreapta este conservatoare, în timp ce stânga este liberală. Dreapta vrea să prezerve ordinea existentă, stânga vrea să o schimbe.

Așa stau lucrurile. Astea sunt definițiile. Nu le-am inventat eu.

În cadranul dreptei îi regăsim, printre alții, pe tradiționaliști, religioși, pe marii capitaliști și pe monarhiști, în timp ce la stânga avem progresiștii, anarhiștii, ecologiștii, comuniștii și egalitariștii de rasă, gen sau orientare sexuală. 

Nu există revoluții conservatoare și, implicit, nici revoluții right-wing, așa cum nu există moguli comuniști sau paseiști ai progresului. Astea sunt aberații.

La nivel de acțiune, orice demers de menținere a status-quo-ului politic, social și economic este unul de dreapta, iar orice încercare de răsturnare a acestuia se înscrie în rândul mișcărilor stângiste. În SUA, democrații lui Obama sau Clinton se consideră și sunt considerați de stânga fără nicio conotație ideologică negativă.

Aici apare un fenomen interesant. Chiar dacă orice schimb de putere se face, într-o măsură mai mică sau mai mare, prin tehnici revoluționar-stângiste, gruparea care obține puterea caută, din reflex, conservarea acesteia pe termen cât mai lung. Altfel spus, puterea se obține cu mijloacele stângii liberale și se păstrează cu cele ale dreptei conservatoare.

Tot astfel, un întreprinzător la început de drum investește creativitate, muncă, pasiune în lupta cu giganții pieței în care a intrat și, dacă reușește intrarea, încearcă la rândul său să obțină o poziție dominantă, ideal monopolistă, și blocarea accesului altor challengeri pe piața respectivă. Mănânci sau ești mâncat.

Revenind. Votul democratic este, pretutindeni în lume, ecoul unei revoluții populare, încercarea de replicare a acesteia pentru eternitate. Chiar și la nivel simbolic, prin ieșirea oamenilor pe străzi, către secțiile de votare, scrutinurile electorale amintesc de momentul „revoluției primordiale”. În cazul României, a celei din 1989.

Același vot democratic reprezintă, prin geneza sa stângistă, sperietoarea grupării incumbante. Nimeni nu vrea să fie dat jos din post. Fapt pentru care fiecare rundă de alegeri este ținta unor iradieri menite să mențină lucrurile în forma actuală (măsuri populiste nesustenabile, schimbarea regulilor în timpul jocului, utilizarea rețelelor administrative și de forță pentru obținerea unui avantaj electoral). Statul urăște schimbarea, revoluțiile, deci alegerile. 

Urmărind de câțiva ani buni – mai mult de nevoie decât de voie – așezarea concetățenilor mei într-unul dintre cele două cadrane disponibile la noi (într-o democrație adevărată sunt mai multe), am remarcat confuzii teoretice grave la nivel de ideologie, discurs și acțiune.

Nu e vina lor. La noi, PCR a ocupat atâta vreme și cu atâta autoritate ambele cadrane încât, după căderea sa, am uitat să reașezăm fiecare ideologie la locul ei. Astfel încât orice filosofie politică non-comunistă a devenit automat de dreapta. Inclusiv – sau mai ales - liberalismul.

Să luăm un exemplu sonor din istoria imediată. Mișcarea pro-LGBT, considerată a fi una a dreptei, este stângistă prin definiție, având un caracter liberal-libertarianist și propunându-și să răstoarne un sistem de valori, legi și (pre)judecăți care tronează de secole. De partea cealaltă, susținătorii familiei tradițional-creștine (bărbat-femeie) pot fi acuzați de multe rele, dar în niciun caz nu pot fi numiți comuniști. Ei încearcă să păstreze lucrurile cum erau. Sunt conservatori și sunt de dreapta. Clinton vs. Trump.

Și alegerile prezidențiale din 2014 sau protestele de stradă din 2015 au stat sub semnul acestei confuzii, iar fenomenul conservatorizării unei mișcări revoluționare a fost imediat. Reformele promise au dispărut deîndată ce noii incumbanți s-au conectat la perfuziile puterii. Sistemul cel rău împotriva căruia fuseseră mobilizate masele a devenit tolerabil, dacă nu performant de-a binelea.

Să ne amintim în acest sens laudele pe care președintele în funcție, liberal la origine, le aduce instituțiilor de forță sau ezitarea miniștrilor în a sparge buboaiele sistemului (unii au preferat să demisioneze). Puterea e bună atunci când e la tine în mână și demonică atunci când o deține altul.

PSD-ul, la rândul său, a declanșat acțiuni liberal-stângiste atunci când i-a convenit (vezi referendumul din 2012), apoi a înhățat câte pârghii a putut și s-a luptat să le mențină până când o altă mișcare de stânga i le-a smuls din mâini.

Puterea corupe nu doar oamenii, ci și ideologiile.

Ce se întâmplă zilele acestea în contextul alegerilor locale ar fi amuzant dacă nu ar mărturisi, încă o dată, delirul în care ne aflăm. „Dacă câștigă PSD-ul o să avem un București de stânga!” scria pe Facebook un amic pe care nu-l pot acuza de incultură.

Incorect, dragul meu. PSD exersează puterea de 26 de ani într-o formă sau alta, timp în care s-a ancorat în substratul social, cultural, politic și economic al României. PSD a preluat, încetul cu încetul, discursul tuturor sub-curentelor conservatoare, de la tradiționalism la credință, de la capitalismul autohton la naționalism. Și astfel, cel puțin în lumina teoriei, a devenit un partid de dreapta aproape clasic. Nu unul bun, ci unul de dreapta. Așa zice busola.

USL - numită de unii o alianță contra naturii -  a fost o mișcare prin care PSD a folosit PNL ca post-combustie pentru spargerea zidului sonic, a liniei care separă cadranele. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi dispărut. Dar a făcut-o, s-a așezat comfortabil de-a dreapta, iar liberalismul românesc e astăzi încuiat în cala unei corăbii care se scufundă: PNL.

Cei care ies în stradă – la vot sau la revoluție – împotriva PSD trebuie să-și asume liberalismul, implicit stângismul. Ustură un pic, dar trece.

Cealaltă variantă e alunecarea spre o dreaptă radicală care a dat omenirii eroi pentru o zi și criminali pentru istorie. Aceștia din urmă sunt ușor de recunoscut: cred și afirmă că cine nu votează ca ei este un sub-om care nu merită să trăiască.

31 mai 2016

O explicaţie pentru moartea jurnalismului

(un text din 2010 rămas în drafts)

Ziua în care balanţa veniturilor presei s-a înclinat dinspre partea abonaţilor înspre cea a advertiserilor e ziua în care jurnalismul, aşa cum e el definit şi conturat în manualele de specialitate, a început să moară. Sigur, ziua aia a venit acum câteva decenii şi jurnalismul moare abia azi, dar întâmplarea la care mă refer n-a fost un accident de maşină, ci mai degrabă un diabet. Bolnavul l-a dus pe picioare, cu seringa în buzunar, lângă stilou.

Când balanţa s-a înclinat în favoarea banilor-grămadă, oamenii de marketing au fost puşi în poziţia imposibilă de a deveni experţi în multe chestii la care nu se pricepeau: politic, social, sport, meteo, economie. Aveau nevoie de o grilă prin prisma căreia să judece ce canal merita buget şi ce canal nu. O vreme, a mers din inerţie, pe criterii de reputaţie, valori comune şi păr alb. O vreme. Apoi au apărut oamenii de media, intermediari între două lumi care, deşi aveau nevoie una de alta, nu se cunoşteau. Şi interesul lor a fost ca cele două lumi să nu se cunoască niciodată. Cu cât mai departe una de alta, cu atât mai mare potenţialul de câştig. Pe locul din care lipsea strângerea de mână, oamenii de media au adus cifrele. Nu-i vina lor, e vina vidului.

Cifrele au luat locul cuvintelor, plusul şi minusul au înlocuit punctul şi virgula, înmulţirea s-a substituit exclamaţiei şi împărţirea - înterogaţiei. Răspunsul la orice întrebare s-a dat în cifre şi jurnalismul şi-a pierdut obiectul muncii. E rândul filosofiei, al literaturii, al - nu râde - ştiinţei şi al oricărui demers care începe cu o întrebare.

26 mai 2016

Cum am ales eu în al doilea război mondial.


Dumneavoastră, cei care locuiți în România, aveți ocazia de a alege, din când în când, poate prea des, pe cei care vă vor conduce. Eu nu îl am. Cea mai apropiată secție de votare de casa mea e la 740 de kilometri.

Nu mă pot bucura de privilegiul de a alege între, să zicem, Firea, Dan, Predoiu, Barbu, Severin și ceilalți candidați la fotoliul de primar general al Bucureștilor (fie-mi iertat că nu le țin minte numele tuturor). Imposibilitatea de a alege e o consecință a unei alte alegeri, pe care am făcut-o acum 7 ani. Îmi asum.

Dar omul, prin natura lui, atunci când nu are dileme își face. Când nu are de ales împarte fatalitatea în două, să-i umple ambele mâni, ambele urechi și ambii ochi. E de la creierul ăla cu două emisfere. Cred.

În lipsă de alegeri real time, când am câteva ore libere noaptea, pornesc un joc de strategie care reproduce conflicte din al doilea război mondial. În principiu, o fac ca să mă relaxez, în realitate, pentru că mă pune să fac o alegere. Și nu știu să o fac. Poate mă ajuți tu.

Imediat ce se încarcă, aplicația mă întreabă de partea cui vreau să joc: a Aliaților sau a Axei?

Să joc cu Axa e tentant, fiindcă aș lupta împotriva comunismului. Măcar în joacă să-i rup dinții lui Stalin și să opresc sovietizarea României și a întregii Europe de Est. Lăsând la o parte faptul că apreciez tehnologia germană, corectitudinea japoneză și mâncarea italiană.

Să joc cu Aliații iar e tentant, întrucât m-aș bate cu Hitler, cu nazismul, fascismul și antisemitismul. Nemaivorbind de simpatia pentru filmele americane, umorul britanic sau muzica franțuzească. Dar printre aliați se numără, la loc de seamă, criminala Uniune Sovietică.

Elimin perspectiva istorică, pe care eu o am, spre deosebire de cei implicați în deciziile de acum 7 decenii, și repun dilema pe curat. Nu știu cine a câștigat și cine a pierdut, sunt un șef de stat, am milioane de oameni în spate, dacă nu zeci de milioane, și sunt obligat să aleg între ăia și ăilalți.

Moment în care, ca un trișor, fac recurs din nou la cartea de istorie. Și îmi reamintesc că politica e de două feluri: cea romantică, bazată pe ideologii, și realpolitick-ul bazat pe analiza pragmatică a situației și pe șansele de victorie sau măcar de supraviețuire.

(În paranteză fie spus, e ironic că romanticii WWII au fost membrii Axei. SUA a intrat în război fiindcă a fost atacată, URSS la fel. La fel și Marea Britanie. Franța nici n-a prea apucat să lupte, prea multă doctrină Maginot. Faptul că Aliații nu au avut o ideologie comună s-a văzut imediat după sfârșitul conflictului. Ca efect de recul, Războiul Rece a fost ultra-ideologizat și din cauza asta continuă.)

Am jucat și cu nemții, și cu americanii, și cu rușii, și cu italienii. Am ajuns la porțile Moscovei (pe care am cucerit-o), am făcut praf defensiva lui Eisenhower în New York, am cucerit Berlinul, am luat Tobruk-ul, mi-am făcut toate damblalele.

Cu românii am reușit să câștig o singură misiune, în Balcani, și cam atât. Ei luptau bine, micuții, dar aveau un singur tanc. Care și ăla abia trăgea, că avea țeava înfundată cu ideologie.