2 aprilie 2019

Splendoare în astro-turf. Sau patru povești cu zâne.


Astro-turf este un termen american care s-ar traduce prin "gazon artificial", utilizat peiorativ pentru a desemna o mișcare, o acțiune sau o persoană care, deși pretins a se fi ridicat natural de la firul ierbii (grass-roots) e de fapt rezultatul unei cultivări atente de către forțe mai mult sau mai puțin vizibile.


Nu știu câți auziseră de Jacinda Ardern până la atacul din 15 martie de la Christchurch, dar de atunci chipul premierului Noii Zeelande e pe toate canalele internaționale. Și asta nu pentru merite deosebite la nivel de acțiune, cât pentru discursurile pline de compasiune și patimă pe care le ține aparent în fiecare zi. 

Am studiat puțin biografia domnișoarei Ardern și am descoperit o sumă de lucruri care mă fac să cred că e poate cel mai norocos politician din istoria lumii. Asta pe lângă multe alte recorduri mondiale pe care le deține. 

Și cum tot mă apucasem, am săpat puțin în biografiile a trei alte reprezentante ale curentului nou - power to the women - care au dat și continuă să dea omenirea cu roțile în sus. Toate trei incredibil de norocoase.

Cum nu sunt sexist de fel, nu consider că un bărbat sau o femeie merită o poziție de putere doar pe considerente de gen. Și un bărbat, și o femeie pot fi incompetenți, demagogi sau hoți. De aceea găsesc ipocrit să glorificăm victoria unei femei în alegeri (sau în orice alt domeniu) ca o victorie a egalității. Nu. Victoria în alegeri trebuie să aparțină candidatului mai cinstit, mai competent și mai dedicat comunității care-l votează, că e bărbat sau femeie, tânăr sau buddhist. Asta în principiu.

În practică, așa cum vom vedea, învingător iese candidatul mai bine pregătit. Pregătit de cine și de când? Să vedem ce zic informațiile, spicuite de pe Wikipedia și din mass-media mainstream.

Jacinda Ardern (născută în 1980), premierul Noii Zeelande.




La 21 de ani, după terminarea facultății de Comunicare (specializarea Științe Politice și Relații Publice), domnișoara Ardern nimerește direct la cabinetul premierului de atunci, Hellen Clark, și al ministrului Phillip Goff.

După această primă experiență urmează o deplasare în UK, un fel de ritual de trecere al oricărui tânăr neozeelandez cu oarece stare. În cursul acestei deplasări, domnișoara Ardern nimerește - din nou - la un cabinet de premier. E vorba despre echipa lui Tony Blair, căreia Ardern i se alătură ca "senior policy adviser".

Asta se întâmpla în 2008, când eroina noastră avea doar 28 de ani. Între Wellington și Londra, probabil ca să capete senioritatea necesară, domnișoara Ardern dăduse o fugă până la New York, unde voluntariase la o cantină socială. Nu știu dacă era cantina familiei Clinton, dar mi s-ar părea frumos.

Tot în 2008, pe când spăla vase și toca ceapă cu Tony Blair, Jacinda Ardern este aleasă președinte al Uniunii Internaționale a Tineretului Socialist, aripa tânără a Internaționalei Socialiste.

Întoarsă în Noua Zeelandă, Ardern nu apucă să despacheteze că este introdusă direct în parlament, pe listele Partidului Laburist. Sistemul din Noua Zeelandă permite oricărui partid ca, pe lângă parlamentarii aleși prin vot de popor, să trimită în camera reprezentativă pe oricine dorește, în limita locurilor alocate.

Domnișoara Ardern participă la două runde de alegeri parlamentare. Iese de fiecare dată pe locul doi, ne-eligibil, dar își păstrează postul mulțumită sistemului listelor. C-așa se face democrația.

Dar să nu ne pierdem speranța. În foarte scurt timp, eroina noastră urmează să devină un politician de prim rang, și asta ca urmare a unei serii rare de întâmplări.

Pe 12 decembrie 2016, premierul în funcție, John Key, anunță ce demisionează și din guvern și din partidul Național. Mișcarea surprinde pe toată lumea, întrucât Key, care conducea țara din 2008, avea o percepție foarte bună în rândul populației. John Key își motivează gestul prin dorința de a "petrece mai mult timp cu familia". După nici un an, este numit în funcții de conducere la Air New Zealand (Membru al Comitetului Director) și la ANZ Bank (Președinte). Familia trebuie să fie foarte fericită că tăticul mai adaugă niște mărunțiș peste cele 35 de milioane de euro avere.

Odată cu demisia lui Key, Partidul Național rămâne fără politicianul-locomotivă și calea e deschisă către principalul său contracandidat, Partidul Laburist, în care Jacinda Ardern e în continuare doar un simplu parlamentar.

Dar pe 1 martie 2017, vicepreședintele laburiștilor, Annette King, demisionează din funcția deținută în partid, pe fondul scorurilor slabe din sondaje. Este înlocuită imediat cu...Jacinda Ardern.

Iar pe 1 august 2017 demisionează și președintele Andrew Little, din același motiv. Este înlocuit imediat cu...aceeași Jacinda Ardern. Partidul Laburist crește brusc în sondaje.

La alegerile din septembrie 2017, laburiștii ies pe locul doi, specialitatea casei pentru domnișoara Ardern. Însă, deși Partidul Național are cele mai multe portofolii, laburiștii se aliază cu verzii și cu partidul NZ First și formează guvernul. Premier - nimeni altcineva decât domnișoara Ardern, care devine șef al guvernului la doar 37 de ani, în octombrie 2017. În ianuarie anunță că este însărcinată, iar în iunie naște.

Jacinda Ardern este în acest moment cel mai tânăr șef de stat din lume.

Alexandria Ocasio-Cortez  (născută 1989), Membru al Congresului SUA.




Alexandria Ocasio-Cortez - prescurtată AOC - este unul dintre cei mai mediatizați politicieni ai momentului, iar acest lucru poate avea o legătură directă sau inversă cu faptul că este și cel mai tânăr representative din istoria Statelor Unite. AOC a devenit parlamentar (am să folosesc acest cuvânt ca să evit congresswoman) la vârsta de 29 de ani. Dacă n-ați auzit încă de ea, o să auziți curând. E peste tot. Iată, inclusiv aici. Ah, tocmai ați auzit de ea.

AOC s-a născut în Bronx într-o familie portoricană. În timpul liceului s-a făcut remarcată printr-un studiu în domeniul microbiologiei, care i-a adus locul doi într-un concurs organizat de Intel. Surprinzător, nu și-a urmat pasiunea pentru biologie, ci s-a orientat către Economie și Relații Internaționale, pe care le-a studiat la prestigioasa Boston University. Familia Cortez cu greu ar fi putut acoperi taxa anuală de circa 70,000 USD pentru BU, dar din fericire a apărut la țanc o bursă. Șansă.

În timpul facultății, AOC a făcut stagiatura la U. S. Immigration Department unde, din declarațiile proprii, era singura vorbitoare de limba spaniolă. Cum ajunge un student la Economie și Relații Internaționale să facă internship la imigrări și să fie singurul vorbitor de spaniolă într-un departament care gestionează în principal hispanici...n-aș ști să vă spun. Șansă.

În 2011 a absolvit cum laude facultatea și s-a mutat înapoi în Bronx, s-o ajute pe mama ei, după ce domnul Cortez murise. În acest sens, AOC și-a luat trei slujbe în paralel: director educațional, barmaniță și ospătăriță. Nici că se putea o postură mai bună pentru ca, în 2016, să se alăture campaniei preliminarii pentru prezidențiale a senatorului de Vermont Bernie Sanders.

În 2018 a fost rândul ei să participe la alegeri preliminare, ocazie cu care l-a spulberat pe colegul de partid Joe Crowley, de douăzeci de ani parlamentar. Din 2004 nu mai candidase nimeni împotriva lui Crowley, dar AOC obține o victorie zdrobitoare: 57% la 43%. La aceasta e posibil să fi contribuit și faptul că Crowley nu s-a prezentat la a doua dezbatere față în față cu AOC. Sau poate că nu are nicio importanță. Important e că AOC era încă barmaniță când și-a câștigat dreptul de a candida din partea Democraților pentru Districtul 14 New York.

(Conform Wikipedia, care citează Merriam-Webster, căutările după termenul "socialism" au crescut cu 1500% după victoria domnișoarei Cortez.)

În alegerile generale din noiembrie 2018, susținută public de Bernie Sanders și de Barack Obama, AOC câștigă în fața profesorului universitar Anthony Pappas despre care presa relatează că nu s-a agitat în campanie. Cortez câștigă cu 78%, un procent care poate părea uriaș dacă nu luăm în calcul faptul că jurisdicția unde a candidat votează tradițional cu Democrații și că valoarea absolută a voturilor obținute abia sare de 110,000 (o sută zece mii). În schimb, AOC are peste trei milioane de urmăritori pe Twitter și peste două milioane pe Instagram. Rog like și share.

Kolinda Grabar-Kitarovic (născută în 1968), Președintele Croației.



Nu știu câți dintre dumneavoastră sunt la curent cu reușitele politice ale primei femei președinte din istoria Croației. Ce e sigur este că o cunoaștem cu toții pe doamna Kitarovic după aparițiile sale fermecătoare de la Cupa Mondială din Rusia sau de pe plajele din țara natală.

Spre deosebire de cele două colege mai tinere prezentate mai sus, doamna Kitarovic a deținut demnități publice și înainte de isprava sa supremă, fotoliul de președinte. Dar asta nu-i face povestea deloc mai previzibilă. Dimpotrivă.

În 1985, tânăra Kolinda, copilul unui simplu măcelar, prinde un program de student exchange și pleacă în SUA, unde absolvă liceul din Los Alamos, New Mexico, la doi pași de laboratoarele unde s-a fabricat prima bombă atomică. La întoarcerea în (pe atunci) Iugoslavia, urmează facultatea de sociologie, apoi cursurile Academiei Diplomatice din Viena și un master în relații internaționale la Universitatea din Zagreb. Ca orice copil de măcelar.

Cariera guvernamentală a doamnei Kitarovic începe la vârsta de 24 de ani, în 1992, când este cooptată ca și consultant pentru Ministerul Științei și Tehnologiei. Se înscrie în Uniunea Democrată Croată și ajunge în Ministerul de Externe, coordonând departamentul dedicat Statelor Unite. În 1998 ajunge la Ambasada Croației din Canada.

În intervalul 2002-2003 avem o bursă Fullbright la George Washington University, o bursă Luksic la Kennedy School of Government, Harvard și o bursă de cercetare la John Hopkins University.

În 2002 se alege parlamentar din partea Uniunii Democrate, iar la 35 de ani devine Ministru pentru Integrare Europeană, apoi Ministru pentru Afaceri Externe și Integrare Europeană (după comasarea celor două ministere). La 12 ianuarie 2008 este destituită din funcție din motive până astăzi necunoscute, dar câteva săptămâni mai târziu este trimisă Ambasador în SUA.

Demisionează în 2011 după o poveste cu cântec. Primește aproape imediat un post de vârf la ONU (Assistant Secretary General), apoi unul tot la vârf în NATO (Assistant Secretary General), iar în 2013 este invitată să devină membru în Comisia Trilaterală. Acceptă.

(Pentru cine nu știe ce este Comisia Trilaterală citez atât de pe Wikipedia: "a non-governmental, non-partisan group founded by David Rockefeller in 1973...")

Ca să rezumăm activitatea politică a doamnei Kitarovic, aceasta a integrat Croația în Europa pentru ca apoi să plece în America. Și să revină în țară la momentul potrivit pentru a face istorie.

Și acum despre prezidențialele din 2014-2015. În turul 2 împotriva președintelui în funcție Ivo Josipovici s-au înregistrat trei recorduri:

  • cea mai scăzută prezență la urne

  • cea mai mică diferență între finaliști (1,4%)

  • cel mai mic număr de voturi primit de un președinte (un milion o sută de mii) din istoria Croației de după 1990. 
Cu o săptămână înainte de fiecare tur, sondajele îl dădeau pe Josipovic cu un avantaj de 10-12 puncte procentuale care s-au spulberat de fiecare dată la numărătoarea finală. Mai e interesant că votul croaților din străinătate s-au dus către Kitarovic în proporție de 77% în primul tur și de 91% în turul doi.

Doamna Kitarovic este prima femeie președinte și prima femeie ministru de externe din istoria (scurtă a) Croației moderne. Este și cel mai tânăr președinte din istoria țării.


Zuzana Caputova (născută 1973), președinte ales al Slovaciei.




Doamna Caputova este cel mai recent political maverick după ce, la finalul lunii martie 2019, câștiga detașat alegerile prezidențiale din Slovacia. Am lăsat-o la urmă nu doar din motive cronologice ci și pentru că în povestea ei veți găsi multe similitudini cu cazurile de mai devreme.

Cariera politică a doamnei Caputova e foarte, foarte scurtă. Asta nu însemnă, însă, că nu a făcut lucruri interesante înainte de a deveni politician. Am să încerc o succintă trecere în revistă.

După absolvirea facultății de drept la Bratislava, tânăra Zuzana a lucrat la primăria orașului natal, Pezinok (populație: 24.000), ajungând de la poziția de referent juridic la cea de viceprimar. De aici a trecut la Open Society Foundation (George Soros) și apoi la un ONG specializat în probleme de mediu, unde a lucrat între 2001 și 2017.

Principalul său proiect, căruia i-a dedicat zece ani, a fost stoparea amenajării unei gropi de gunoi în orașul unde fusese viceprimar. În 2013, Curtea Supremă i-a dat dreptate Caputovei și a decretat că groapa de gunoi este ilegală. Pentru această reușită de mare amploare, Zuzana Caputova a câștigat Goldman Environmental Prize (care, culmea, nu este oferit de Goldman-Sachs).

Împlinită pe deplin ca activist de mediu, Caputova se înscrie în primul partid politic, Slovacia Progresistă. Era decembrie 2017, iar eroina noastră avea 43 de ani. Slovacia Progresistă se înființase pe 28 noiembrie după ce depusese cele 13.500 de semnături cerute de lege.

În ianuarie următor, Caputova este aleasă vicepreședinte al partidului în care abia intrase, iar în martie își anunță candidatura pentru funcția supremă în stat. Slovacia Progresistă nu împlinise șase luni de la înființare, Caputova nu avea niciun pic de experiență politică, și puțini trebuie să le fi dat vreo șansă de reușită tocmai la prezidențiale.

Doar că a urmat, așa cum ne-am obișnuit, o serie incredibilă de coincidențe.

Pe 21 februarie 2018 este asasinat jurnalistul Jan Kuciak, care scrisese despre evaziune fiscală, Panama Papers și legături ale politicienilor de vârf cu Mafia italiană. Opoziția acuză partidul de guvernământ - SMER-SD - de implicare indirectă. Lumea iese în stradă, iar sub presiunea protestelor premierul Robert Fico își dă demisia cu tot cabinetul, după 6 ani în funcție. Rețeta "Colectiv".

În septembrie-octombrie 2018 au loc mai multe arestări în cazul Kuciak. Poliția susține că criminalul nu se numără printre cei reținuți. Dar să nu lăsăm adevărul să strice o campanie electorală. Emoția e acolo.

Pe 18 mai 2018, președintele în funcție, Andrej Kiska, anunță că nu va candida pentru un al doilea mandat. Kiska fusese ales în martie 2014 și, conform sondajelor, era politicianul cu cea mai mare încredere printre slovaci și cu șanse mari de a fi reales. Kiska și-a motivat decizia prin dorința de a pune capăt unei epoci de confruntări politice (nu în asta constă democrația?) și prin aceea de a petrece mai mult timp cu familia. Acest John Key de Slovacia.

Partidul Libertate și Solidaritate (fondat în 2009), care îl susținuse pe Kiska în eventualitatea unei noi candidaturi, îl propune candidat pe Robert Mistrik. Timp de un an, Mistrik este considerat principalul favorit la cursa prezidențială din partea progresiștilor.

Pe 18 ianuarie 2019, cu două luni înainte de alegeri, își anunță candidatura și Maros Sefkovic, diplomat de carieră și vice-președinte al Comisiei Europene. Este susținut de partidul de guvernământ, care însă nu propune un candidat propriu. Scandalul Kuciak e încă prea proaspăt.

Pe 26 februarie, Robert Mistrik se retrage din cursa prezidențială și anunță că o susține pe Caputova în baza unei înțelegeri prealabile conform căreia unul dintre ei îl va susține pe celălalt pentru a nu permite accesul lui Sefkovic și Harabin în turul 2. În termeni de strategie electorală, Mistrik a funcționat ca "iepure" pentru candidatul partidului cu un an și patru luni vechime. Iar "înțelegerea" trebuie să fi fost foarte recentă, fiindcă Sefkovic abia se anunțase candidat de o lună.

Rămân în cursă cu șanse reale Caputova și Sefkovic. Programul de campanie al Caputovei propune: independența poliției (?), schimbări în sistemul judiciar, drepturi pentru comunitățile LGBT, protejarea pădurilor și legalizarea avorturilor. Teme fierbinți pentru orice slovac de rând.

Vin alegerile. Și, odată cu ele, mult așteptatele recorduri:

  • Prima femeie președinte al Slovaciei (în scurta istorie a țării)

  • Cel mai tânăr președinte al Slovaciei (idem)

  • Cea mai scăzută prezență la vot din istoria (cea scurtă a) Slovaciei.

  • Cele mai puține voturi primite de câștigătorul prezidențialelor (un pic peste un milion.)

Acum, reuitându-mă la fotografii, realizez că ar fi meritat și Macron inclus în listă.