Elegia a doua

Sunt fir de praf în părul muced al unei fiare colosale
Trăiesc pe-un firicel ce-atârnă cinci miliarde de ocale
Mă țin de el cu îndârjire, precum un purice de câine,
În timp ce fiara ce m-adastă mănâncă stelele pe pâine.

Lăboarnițele-i rășchiate apasă cerul pe țâțâni
Din gheare-i sar crâmpei de jerbe scânteietori cât mii de luni
În vălătuci uitați de spațiu gigantica depune ouă,
Iar coama-i umedă și rece înțeapă-n buză Cerul Nouă.

Ea trece, sorii fac vârteje ca dup-o crâncenă stihie.
Și uneori, când - mult prea oarbă - se-mpiedică de-o galaxie,
Dihania însingurată își răsucește hoitul greu
Și pleacă-ncet, cu pași de humă, să-L caute pe Dumnezeu.

(1992)