Banda Aceh traieste

In Phuket, Thailanda, tsunami-ul din decembrie 2004 a masurat 2 metri inaltime si a ucis 5000 de oameni.

In Banda Aceh, valul a fost un pic mai mare: 45 de metri. Au murit 150.000 de oameni, adica unul din trei locuitori ai orasului. Nu e om pe strada care sa nu fi pierdut pe cineva.

Bunaoara, Mustafa, taximetristul care m-a plimbat prin oras la un pret piperat, ca pentru oamenii albi carora fundatiile de binefacere le deconteaza toate notele de plata:

- In dimineata aia, eram pe veranda cu sotia si bebelusul meu. Mancam ceva. Cand a venit valul, n-am avut timp sa reactionam.

Opri masina in dreptul unei casutze mici, proaspat vopsite in verde deschis.

- Uite, aici e casa mea. Aici stateam.

Am mai mers pret de cateva strazi.

- Iar aici, unde e copacelul asta, aici m-a aruncat valul. La 500 de metri distanta de casa.

- Si sotia? Si copilul?

- Nu i-am mai vazut niciodata.

A raspuns fara sa i se miste niciun muschi pe fatza. Mi-a dat senzatia ca, dupa 5 ani, devenise una cu povestea pe care-o spunea. Era cumva firesc. Un acenez obisnuit, care si-a pierdut familia. Nu i-a dat nimeni Premiul Nobel pentru pace, n-a primit onoruri speciale, nimeni nu-i pronunta numele la memoriale. Nici lui, nici celor pe care i-a pierdut. In Banda Aceh, moartea e parte din viatza de zi cu zi, fara intermedieri filosofice.

In oras, sunt doua cimitire pentru mortii neidentificati. Unul odihneste 45.000, celalalt 10.000 de trupuri ingropate la comun, in gropi imense peste care acum creste iarba si oracaie broscutele. Cand vine ziua pomenirii mortilor, acenezii se duc ori la unul, ori la celalalt si se roaga pentru sufletele celor disparuti fara sa stie sigur daca mortul lor se afla aici sau in cimitirul celalalt.

Cu toate astea, orasul traieste. Printr-un laudabil efort comun al fundatiilor internationale si autoritatii provinciei Aceh, aproape toti acenezii au astazi un acoperis. In locul vilelor de doua etaje distruse de tsunami, au rasarit acum casutze modeste si colorate, cu o camera-doua. E drept, si membrii familiei s-au imputinat. Pentru cei ramasi in viata, e destul.

Pe 16 ianuarie 2005, la 11 zile dupa tsunami, Realitatea TV a organizat teledonul "Infern in Paradis". S-au strans ceva banutzi atunci, nu mi-e clar cati, ca daca dai un search pe Google afli ca au fost ba 200.000 USD, ba peste un milion. Ce stiu cert e ca teledonul s-a derulat in colaborare cu ONG-ul World Vision si ca banii respectivi erau meniti sa ajute la construirea unei scoli.

De curiozitate, am cautat scoala respectiva, bazandu-ma pe indiciile date de asistenta lui Mihai Tatulici (sarutmana, Gina, te pup). Am trimis un mail catre biroul World Vision din Indonezia, dar n-am primit un raspuns nici pana azi. Asa ca mi-am continuat investigatiile pe cont propriu si am aflat locatia aproximativa a scolii: un sat satelit al Bandei Aceh.

I-am dat lui Mustafa numele satului iar el a intrebat cam zadarnic in stanga si in dreapta. Dupa 30 de minute de ratacit, am oprit in curtea statiei locale a Televiziunii Nationale Indoneziene. Printr-o frumoasa coincidenta, un drum pornit de la o televiziune romaneasca s-a incheiat cu ajutorul unei televiziuni de la celalalt capat al lumii. Altfel spus, oamenii ne-au zis unde e scoala cu pricina si astfel am ajuns la ea. Era aproape, da' nu gasiseram noi strada.

Asezamantul a fost construit in anii 70 si a fost grav afectat de tsunami. Din spusele Magdei - profesoara de engleza si religie - UNICEF a reconstruit scoala, iar World Vision a dotat-o cu tot ce-i trebuie, de la banci la rechizite si material didactic. 200 de copii din toata zona invata astazi aici in clasele I-VIII, indrumati de 14 invatatori si profesori.

Copiii sedeau la propriu fiecare in banca lui, asteptand sa inceapa ora. Prima clasa pe care am vizitat-o avea biologie. A doua - religie. Nu s-au agitat prea tare la vederea omului alb cu aparat foto. Multi nici n-au ridicat privirea din carte. Surprinzator, la plecare, profesoarele au fost cele care mi-au solicitat sa le pozez, prilej pentru mine sa scrutez nivelul de recunostinta:

- You know Romania?

- Romania? Yes, Europe, close to Rusia.

- You know Realitatea TV?

- Reali...what?

- Realitatea TV. They organized a fundraising show together with World Vision.

- World Vision, yes.

- You know that the people of Romania help re-build this school?

- No, we did not know. But thank you.

N-am stat mult, ca nu aveam de ce. Normalitatea nu-ti da multe motive sa atarni pe langa ea. O scoala ca oricare alta, cu profesori, elevi, tabla si creta, diagrame, banci, creioane, manuale si caiete. Si niste copii post-tsunami care vor sa invete carte.