Nesomn

Mâine (azi) am treabă de dimineaţă. M-am băgat în pat, m-am întors pe toate părţile şi tot n-am putut să dorm, din cauza unei poveşti care voia neapărat să fie povestită acum. Citiţi-o aici, cât eu mă culc la loc, poate de data asta îmi iese.

Read More

Cats and Dogs

Read More

Să mori rănit din dragoste de pizză

Vine Cristi aseară, zice:
- Mergi să mâncăm o pizza la Genni?
- Merg. Luaţi-o voi înainte, vă prind din urmă.
Mai bine ziceam "nu".

Închid laptopul, cobor, dau să bag piciorul în sandală, simt că mă ciupeşte ceva. Scutur piciorul, mă încalţ. Peste 5 minute, când intru la Genni, mă mânca tot corpul.

- Ţânţari? întreabă Ioana
- Nu, m-a ciupit iar o blestemată de-aia de furnica înaripată. Am mai păţit-o odată în Krabi, m-am umplut de băşicuţe.
- Eşti alergic la ciupituri de insecte?
- Aşa s-ar părea.
- Vezi că nu e de glumă, intervine Cristi. Îl ştiu pe un tip care a făcut stop cardiac de la o gâză de-asta.
- Nici o grijă, v-am zis, mi s-a mai întâmplat. Mă mănâncă şi mă băşic, da' n-am nici pe naiba.

M-am întors la căsuţă, mi-am pus un film şi m-am scărpinat. Mi se umflaseră picioarele şi obrajii. Nu prea eram în regulă. Vine iar Cristi.

- Cum te simţi?
- Mmmai bine.
- Bine pe dracu. Ţi s-a îngroşat şi vocea. Hai la spital acum.
- Nu merg.
- Ba mergi.
- Bine.

Nu ştiu ce alergie oi avea şi nici ce soi de furnică o fi fost aia, dar pe drumul până la spital am murit de frig pe motoretă. Erau 25 de grade şi mie îmi tremura ghidonul în mâini. Mai frig ca-n Bucureşti, aşa se simţea.

La Koh Pha Ngan hospital mi-au luat tensiunea, pulsul şi temperatura. Erau ok. Mi-au făcut o injecţie cu antihistaminice, mi-au dat două tipuri de buline şi un unguent pentru acasă.

- If you feel nausea, if you feel you cannot breath, you come back.

Pe drumul spre casă, lui Cristi i s-a terminat benzina. L-a sunat pe Andrei, care a fugit până la bebzinărie şi a venit după noi în pădure cu o sticlă de gazolină. Între timp, pe mine mă luase o mare ameţeală şi parcă şi o uşoară senzaţie de vomă.

- Mă, mie dacă mi se face mai rău de atât nu sunt în stare să mă întorc la spital pe frigul ăsta. Hai înapoi.

Am expus doctoriţei noile simptome.

- OK. You stay here tonight, we take care of you. It's safer.

Băieţii s-au dus acasă. Sora medicală mi-a administrat o injecţie, apoi încă una, încă una, nu se mai oprea. Am început să râd. În total, 6. Apoi m-au transferat în salon. Fac recensământul: o mamă cu un copil de 4 ani, o mamă şi un tată cu un copil de 3, o mamă cu o fetiţă de 12 şi doi bărbaţi în vârstă.

Am cerut o pătură în plus, să-mi opresc cumva tremuriciul. Copilul cu doi părinţi plângea urât de tot, unul dintre bătrâni sforăia îngrozitor, aparatele piuiau la fiecare 15 secunde (am numărat). Cu toate astea, am reuşit să adorm. M-a mai trezit asistenta de două ori. Prima oară pentru încă o rundă de injecţii, a doua oară ca să iau o pastilă.

Dimineaţa, când am deschis ochii, cei mai mulţi pacienţi plecaseră. Rămăseseră fata de 12 ani şi copilul plângăcios. Care a început să urle iar, că voia ta-su să-i dea de mâncare. Uşa din spatele salonului era deschisă şi dădea spre o pădure de palmieri, era frumos şi soare şi, în sfârşit, era cald. Mă simţeam ca un rănit în războiul din Vietnam.

M-am ridicat în capul oaselor. Asistenta m-a văzut imediat şi a venit la mine.

- Pot să plec?
- Cum vă simţiţi?
- Foarte bine acum.
- Semnaţi hârtiile astea, vă rog.

Am semnat, am plătit (25 de euro pentru toată distracţia).
Nu mai mănânc pizza.

Read More

Acasă

Prima vizită la Urziceni. Doar muzica îmi mai ţinea de cald.

Am fost acasă. A fost frig. Am evitat să ies din apartament. De-aia nici n-am apucat să mă văd cu toţi prietenii dragi. Mi-era pur şi simplu, groază să ies în stradă şi să mă apuc să scot maşina din zăpadă. Taxiuri pe Câmpineanu nu vin. Aşa cum nu veneau nici în Drumul Taberei şi în niciun alt cartier unde am locuit. Deci de-aia nu ne-am văzut.


Chiar că.

M-am dus de 3 ori la Urziceni la mama. Insuficient. Tot e bine că a văzut că-s întreg şi că par sănătos şi aproape fericit. Sper că s-a mai liniştit. Totuşi, "Când te întorci de tot, Brăduţ mamă?"



Bineînţeles că, a doua zi după ce-am ajuns, mi-am găsit maşina lovită în parcare. Unu' dăduse cu spatele şi, cumva, îmi smulsese pe jumătate tăbliţa de înmatriculare din suport. Am pus-o la loc nu atât pentru că ar fi căzut de tot, ci ca să scap de amabilii care mă claxonau la semafor "Domnu, vă cade numărul".


La ieşirea din Samui Airport. Bucurie mare.

Drumul înapoi spre insulă a fost mai scurt decât cel spre Bucureşti. Doar 25 de ore door to door. De data asta, pe segmentul Bucureşti - Istanbul am zburat cu Turkish. Fără întârziere. Restul drumului, impecabil şi obositor.

Ioana şi Cristi m-au aşteptat cu braţele deschise: "Scapă-ne de pisici!"
Alea mici au crescut corespunzător, vânează şoareci şi şopârle şi au făcut caca în hainele lui Cristi, proaspăt aduse de la spălat. Mama lor e din nou gravidă, cu acelaşi motan alb răpănos. Vin pe-acasă doar să mănânce. Cică să mai faci pisici.

Diana a plecat înapoi în România (business issues, ceva). Au mai fost nişte români pe-aici, au plecat, au venit alţii. În rest, nimic.

Nu ştiu mă întorc, mamă. Cât mai târziu, sper.

Read More

Îmi deschid low-cost-ul meu

1. Avioanele mele vor zbura mai jos decat celelalte, de unde şi numele de low cost. Ca urmare, se va elimina presurizarea cabinei, iar aerul condiţionat va fi oprit deoarece la altitudinea de croazieră (3-4000 de metri) este întotdeauna răcoare. Pe timp de iarnă, pasagerii vor putea achiziţiona pături la bordul aeronavei. (citeşte tot pe Amazingrace.ro)

Read More

Olam Haba

Eu o să mor atunci când o să moară Internetul.

Ştiu la ce te gândeşti, dar nu e asta. Sunt mult mai pervers.

Să spunem că, printr-un concurs de rahaturi tehnice, zborul THY 1444 pe ruta Bucureşti-Istanbul nu mai ajunge la destinaţie şi dispare cu tot cu mine. Sau zborul ăsta ajunge şi următorul pică. Sau următorul. Sau mă muşcă singura cobră de pe insulă. Sau, mă rog, găsesc eu o soluţie să crăp, că am lucrat la creaţie. Buuuuuun. Ce urmează?

Nu vorbim de TV. Acolo o să fiu, culmea ironiei, "un cetăţean român". Ăştia de la TV n-au cunoscut niciun răposat pe când trăia. O văduvă plus doi orfani egal trei surse. Poate la Realitatea să facă o ştire de 45 de secunde, cu vocea mea de la Revelion şi pozele trimise pentru materialul despre Banda Aceh, după care imaginea mea se va fade out, 3 secunde de negru şi trecem la ştirea despre eleva beată. Presimt că pe burtieră o să scrie "Brăduţ Florescu: turist în lumea umbrelor".

Dar pe net...dar pe net...

În prima săptămână o să fac super-trafic. Bloggerii sunt tineri şi rareori moare câte unul. Ar fi un eveniment. S-ar umple netul de cyberlacrimi cu link la răposatul. Fidelii vor publica fragmente din operele mele online, sub titluri de genul "de ce-l citeam", "ce-a insemnat pentru mine", "rândurile astea m-au făcut să-l iubesc pe".

În a doua săptămână traficul va scădea şi e normal, că e păcat citeşti morţi atâta timp cât Cărtărescu e în viaţă. Va apărea un flux nou, de onlaineri care m-au apreciat mai mult, m-au iubit mai mult şi m-au înţeles mai mult decât generaţia primei săptămâni. Ei or să mă pună în blogroll POST MORTEM. Un ultim omagiu. Un timp.

În a treia săptămână, vor mai fi câteva fete care se vor uita pe pozele mele. Va apărea un grup pe Facebook intitulat "Ce-a însemnat el pentru mine", la care vor adera mii de persoane, vor scrie câteva zeci după care va apărea grupul "Trăieşte-ţi viaţa cât mai poţi".

În a patra săptămână voi părea mort de-a binelea:

Fie-i php-ul uşor

Google să-l ierte.

A fost un blogger bun.

Aşa e, dădea accept la toate commenturile.

N-ai fost atent: am zis voi părea. Pentru că eu, de fapt, voi continua să trăiesc. Singur, undeva. Nu mă vezi?

Iată-mă:
Cu ochi mari şi blânzi, de fermier, purtând aceeaşi salopetă de blugi, aceeaşi cămaşă vişinie şi aceeaşi freză demodată cu care deja te-ai obişnuit de când eram vecini. La câţiva paşi distanţă stă gata de lansare un balon cu aer cald, iar în nacelă - o oaie neagră: sufletul meu care refuză să urce la cer întru iertarea păcatelor.


Iată-mă:
Singur şi melancolic, ca orice nemuritor, în mijlocul tarlalei cu varză neculeasă de secole, sub morile de vânt, mângâiat de privirile blânde ale cailor şi de parfumul pomilor preaîncărcaţi de fructe.

Sunt eu.
Sunt mortul viu nivelul 27 cu 31638 de puncte de pe Farmville.
Mai dă şi tu cu mătura, că eu n-am voie efort.

Read More

Poveşti de sub scut

Sursa foto: www.defence.gov

Zalău, judeţul Sălaj. Asociaţia Astronomilor Amatori "Casiopeea" din localitate a înaintat Guvernului României o plângere oficială, susţinând că instalarea scutului anti-rachetă va face imposibilă observarea cerului pe timp de noapte.

Comuna 4 Fraţi, judeţul Ialomiţa. Într-un lan de porumb a fost descoperit cadavrul unui bărbat care ţinea în mână o cheie franceză. După cercetări prealabile, agentul de poliţie Stelu Cosâmbea a concluzionat că, cel mai probabil, mortul lucra la scutul anti-rachetă şi, nefiind bine ancorat, s-a dezechilibrat şi a căzut pe raza comunei. Primarul Carabulea a anunţat Ambasada SUA.

Zimnicea, judeţul Teleorman. Într-un cadru festiv, a fost redat uzului civil adăpostul anti-atomic de la subsolul şcolii numărul 2 din localitate. În fostul adăpost, construit între anii 1984 şi 1989 în timpul orelor de P.T.A.P., urmează să funcţioneze un bar de noapte şi o sală de jocuri electronice.

Pietroasele, judeţul Buzău. Un grup de viticultori agricultori din localitate au înaintat prefectului Paul Beganu o petiţie prin care arătau că, din cauza construirii scutului anti-rachetă, ploaia va înceta să mai cadă deasupra comunei, aceasta atrăgând după sine seceta şi scăderea producţiei agricole. Fermierii au cerut ca scutul să fie prevăzut cu o sită, astfel încât să oprească rachetele, dar să permită trecerea picăturilor de ploaie.

Avrig, judeţul Sibiu. După 36 de ani de funcţionare, clubul local de rachetomodelism sugestiv intitulat "Rachetă albă" s-a autodizolvat.

Read More

Poveste cu vulcani

Becak-ul e o motoretă cu ataş, o maşină a săracului, folosită în Indonezia ca taxi pentru curse scurte. Motoreta e la fel de bătrână ca taximetristul, huruie din toate mădularele şi se sufocă în pante. Călătoreşti pe o banchetă îngustă şi incomodă, în bătaia vântului, a ploii, a caniculei şi a noxelor înfiorătoare pe care le produc vehiculele din jur. Nu ai centură de siguranţă şi nici vreo bară de care să te ţii. Din aceste motive, becakurile depăşesc arareori graniţele oraşului. Şi tot din acest motiv decis să iau un becak până în munţi, la Berastagi. (continuarea pe Amazingrace.ro)

Read More

7 profile pictures pe care nu le înţeleg

1. Poza cu tine la schi. Nu-ţi văd faţa! Sau arăţi de aşa natură încât ai voie doar sporturi cu mască? Valabil şi pentru poza cu tine la diving. Ce să-ţi spun.

2. Poza cu ochelari de soare. Ai cumva un Q7 alb cu numărul DJ-69-XXL?

3. Poza cu copilul în braţe. Ţi-ai trait traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, poate ăsta micu' să mai apuce.

4. Poza cu partenerul de viaţă. Adică "În sfârşit, mi-am găsit pe cineva. Voi? Tot singuri?"

5. Poza cu căţelul/pisica. Adică "Încă îl mai caut, aş vrea să fie pufos şi să mă lingă".

6. Poza Andri Popa (şi cu pieptul dezvelit). Sugerează că te adresezi pieţei externe. Turcia, Spania, Italia, ca să dau doar un exemplu.

7. Poza cu un personaj de desene animate, despre care o să afli mai multe după ce-o să-ţi pierzi virginitatea.

Read More

Welcome

Foto: Andrei Iliescu

Să mă prezint. Sunt un prost. Un prost bâtă. Un prost şi un superficial, un prost şi un ignorant. Promoţie. N-aş fi ajuns niciodată în halul ăsta dacă aş fi stat naibii acasă, în Bucureştiul binecunoscut. Dar n-am stat. Iar prostia mea a început să se întindă, cuprinzând în expansionismul său jumătate din planetă. În următorul cincinal preconizez că va face incojurul lumii.

Totul a început, fireşte, la Balchik, într-o vacanţă scurtă şi tomnatică după o despărţire definitivă. O combinaţie unică de singurătate depresivă, castel regal, vin ieftin şi copii din miez de noapte a generat un scurt-circuit din care nu aveam să-mi mai revin vreodată. Pentru prima dată în viaţă o carte a ridicat din umeri la întrebările mele. Acolo, pe plaja rece cu prundiş, cartea şi-a declinat competenţa. “Întreabă lumea. Eu nu ştiu mai multe”. Am început să pun întrebări în stânga şi în dreapta. Întrebări prosteşti, năuce, de om care aleargă pe drum în direcţia opusă destinaţiei, de mesean care comandă mai întâi desertul, îşi strică foamea şi lasă friptura neatinsă în farfurie. Am primit răspunsuri. Răspunsuri ca nişte nisipuri mişcătoare, ca nişte doze de drog care te aruncă, unul câte unul, într-o dependenţă ireversibilă. În cazul meu, în prostie fără frontiere.

Bulgaria mi-a ridicat nişte întrebări majore despre ţara mea. La început, retorice, de turist frustrat. Apoi, au început să sape la temelia adevărului pe care îl ştiam. Atâtea asemănări de fond şi atâtea diferenţe de formă. La un moment dat, am ajuns să mă cred bulgar. Imi place imnul lor de mor şi lăcrimez când îl aud.

La Helios, oraşul antic care se crede că ar fi fost capitala legendarului rege Dromichete, credeam că am găsit un răspuns. Mai aveam puţin şi dansam hora pe tumulii împrăştiaţi la 20 de kilometri sud de Dunăre. Dar ce să vezi, totul era doar o speculaţie. Helios e un fel de Atlantidă. Există 5 teorii majore referitoare la adevăratul amplasament al respectivei capitale. Am reţinut Hârşova.

Am coborât spre Veliko Târnovo în ideea unor weekenduri plăcute şi lipsite de întrebări, dar n-am făcut decât să anexez şi vechea capitală a ţarilor bulgari la imperiul ignoranţei mele. Bisericile din Arbanassi, care nu difereau cu nimic la exterior de casele localnicilor, ascundeau mai multe taine pe care mi-a fost cu neputinţă să le dezleg. Poveşti cu turci porniţi la vânătoare de creştini, poveşti cu pictori greci duşi cu pluta care zugrăviseră pe pereţii bisericilor imagini ale lui Platon şi Socrate, semnele zodiacului şi alegorii cu iz de bestiar.

Asta m-a trimis în Turcia. La Kapadokia am aflat atâtea lucruri încât mi-am dat seama că nu ştiu absolut nimic. Minunea geologică, cei 3 vulcani şi cei 3 sfinţi, bazele conceptului de Sfântă Treime, tradiţia creşterii cailor, prigoana continuă a creştinilor (la 1500 de kilometri distanţă de Veliko Târnovo), dinastia selgiucizilor, toponime cu sufixe hitite, Bizanţ, cruciade, Damasc, Alepo si Ierusalim, sufism şi dervishi. O intersecţie a o mie de drumuri. Am alergat încolo şi încoace turbat, câte puţin pe fiecare drum, să văd unde duce. Dar toate erau lungi, incredibil de lungi şi, după prima curbă mă întorceam la intersecţie şi-l începeam pe următorul.

Dervişii m-au trimis naibii la Konya, unde urmau alte bifurcaţii. Un drum ducea către Estul Africii, unde ritualurile sufite sunt practicate de o mie de ani. Un altul cotea către vechea Persie, ţara de origine a lui Mevlana Rumi dar şi a lui Mani. Un alt drum şedea priponit de un deal şi mă lua peste picior; era drumul lui Nastratin Hodgea. Şi altele, şi altele. Am mers mai departe pe calea cruciaţilor, care mi se părea cât de cât o alegere obiectivă deşi nu agream întrutotul motivaţiile şi practicile înaintemergătorilor mei. Ca să ajung la Antiohia, să aud aramaică pe străzile în pantă din oraşul vechi, să râcâi cu talpa ruinele unui mare port roman şi să latru ca un câine la lună spre muntele jumătate turc, jumătate sirian, pentru care nu aveam nici viză nici cultură generală.

De-aici lucrurile s-au rostogolit tot mai repede. A început să mă intereseze superficial Islamul, am petrecut un Hari Raya (corespondentul malay al lui Eid ul-Fitr, sfârşitul Ramadanului) printre musulmanii malaezieni, ceea ce m-a dus, fireşte la înţelegerea faptului că nu ştiu nimic despre junglă şi orangutani. Căutând răspunsul m-am întors la Islam pentru că Filipinele erau aproape şi grupul Abu Sayaf teroriza toată regiunea Mindanao şi pe diverii de la Sipadan. Fireşte, nici despre diving nu ştiam nimic. Încercând să aflu ceva am ajuns în Papua, unde trăsăturile şi muzica m-au anunţat că nu mai sunt în Asia, ci în Pacific.

Aşa am ajuns să îl citesc pe Paul Theroux şi să nu ştiu nimic despre Căpitanul Cook, Abel Tasman, Terra Australis, comerţul cu perle. În Rarotonga l-am cunoscut pe urmaşul al lui Fletcher Chrisian, infamul protagonist al revoltei de pe Bounty şi au început să mă intereseze poveştile mării, piraţii şi corăbiile, despre care în continuare nu ştiu nimic. Balenele din Tonga mi-au reamintit că habar nu am despre viaţa marină, lucru care m-a trimis în Sulawesi dar nu pentru scufundări, ci pentru un ritual funerar fără seamăn pe lume. Însă oamenii care‑l oficiau aveau seamăn, mai exact semeni, 3000 de kilometri mai la vest, in Sumatra, pe lângă lacul Toba, unde se vorbeşte o limbă din care ştiu doar două cuvinte şi oricum mi-ar fi imposibil să învăţ mai multe pentru că nu există cărţi.

Pe logica geografică am urcat Oceanul Indian spre fantomaticele insule Laccadive despre care – măcar aici am o scuză – se ştiu în general foarte puţine. Aici am aflat de la un petrolist despre arhipelagul Los Roques din Venezuela şi, vizitându-l, am realizat că nu ştiam o boabă spaniolă şi că aveam mai multe cunoştinţe despre Pluto decât despre viaţa adevărată din exotica Americă de Sud. Am vizitat un sanctuar de broaşte ţestoase – iar viaţă marină??? – şi m-am trezit făcând acelaşi lucru înapoi în Malaezia (de fapt, nu înţelegeam ce fac), prilej cu care am aruncat la coş bruma de informaţii pe care o deţineam în legătură cu triburile trăitoare în junglă, cu vânătorii de capete şi canibali, precum şi cu resorturile reale ale expansiunii Islamului în Asia de Sud-Est. Subiect care, în clipa în care l-am atins, m-a pocnit peste nas cu un portulan vechi conform căruia, dacă voiam să obţin şi cel mai mic răspuns, ar fi trebuit să bat lumea cu pixul în mână din Mali până în Bali, aşa cum făcuse Ibn Batuta cu 900 de ani înainte, fără avion.

Acesta e doar scheletul, schiţa, draftul imperiului prostiei mele. Imperiul alimentat de o conştiinţă a ignoranţei de care m-aş fi putut feri atât de uşor. Când voi începe să pun carne pe el, să adaug culori, să construiesc şosele şi străduţe între A, B, C şi Z, voi deveni cu siguranţă omul cu cea mai mare prostie din lume. Welcome to my world.

Read More