O explicaţie pentru moartea jurnalismului

(un text din 2010 rămas în drafts)

Ziua în care balanţa veniturilor presei s-a înclinat dinspre partea abonaţilor înspre cea a advertiserilor e ziua în care jurnalismul, aşa cum e el definit şi conturat în manualele de specialitate, a început să moară. Sigur, ziua aia a venit acum câteva decenii şi jurnalismul moare abia azi, dar întâmplarea la care mă refer n-a fost un accident de maşină, ci mai degrabă un diabet. Bolnavul l-a dus pe picioare, cu seringa în buzunar, lângă stilou.

Când balanţa s-a înclinat în favoarea banilor-grămadă, oamenii de marketing au fost puşi în poziţia imposibilă de a deveni experţi în multe chestii la care nu se pricepeau: politic, social, sport, meteo, economie. Aveau nevoie de o grilă prin prisma căreia să judece ce canal merita buget şi ce canal nu. O vreme, a mers din inerţie, pe criterii de reputaţie, valori comune şi păr alb. O vreme. Apoi au apărut oamenii de media, intermediari între două lumi care, deşi aveau nevoie una de alta, nu se cunoşteau. Şi interesul lor a fost ca cele două lumi să nu se cunoască niciodată. Cu cât mai departe una de alta, cu atât mai mare potenţialul de câştig. Pe locul din care lipsea strângerea de mână, oamenii de media au adus cifrele. Nu-i vina lor, e vina vidului.

Cifrele au luat locul cuvintelor, plusul şi minusul au înlocuit punctul şi virgula, înmulţirea s-a substituit exclamaţiei şi împărţirea - înterogaţiei. Răspunsul la orice întrebare s-a dat în cifre şi jurnalismul şi-a pierdut obiectul muncii. E rândul filosofiei, al literaturii, al - nu râde - ştiinţei şi al oricărui demers care începe cu o întrebare.