Cum a ajuns PSD partid de dreapta în timp ce noi vânam comuniști.

Importatorii autorizați ai democrației în România au omis să ne dea acces și la prospectul de utilizare. Istoria de după 1990 s-a scris prea repede ca să-i adauge cineva note de subsol.

Așa se face că ochii noștri înlăcrimați n-au reușit să vadă nici până azi câteva adevăruri fundamentale despre doctrinele politice și poziționarea lor pe eșicherul ideologic, la așa-numitele stânga sau dreapta.

Încerc aici să împărtășesc propriul meu proces de lămurire pe acest subiect. Am să încep cu un recurs la teorie, pentru ca cititorii mei să opereze cu aceleași definiții ca și mine.

În filosofia politică, dreapta este conservatoare, în timp ce stânga este liberală. Dreapta vrea să prezerve ordinea existentă, stânga vrea să o schimbe.

Așa stau lucrurile. Astea sunt definițiile. Nu le-am inventat eu.

În cadranul dreptei îi regăsim, printre alții, pe tradiționaliști, religioși, pe marii capitaliști și pe monarhiști, în timp ce la stânga avem progresiștii, anarhiștii, ecologiștii, comuniștii și egalitariștii de rasă, gen sau orientare sexuală. 

Nu există revoluții conservatoare și, implicit, nici revoluții right-wing, așa cum nu există moguli comuniști sau paseiști ai progresului. Astea sunt aberații.

La nivel de acțiune, orice demers de menținere a status-quo-ului politic, social și economic este unul de dreapta, iar orice încercare de răsturnare a acestuia se înscrie în rândul mișcărilor stângiste. În SUA, democrații lui Obama sau Clinton se consideră și sunt considerați de stânga fără nicio conotație ideologică negativă.

Aici apare un fenomen interesant. Chiar dacă orice schimb de putere se face, într-o măsură mai mică sau mai mare, prin tehnici revoluționar-stângiste, gruparea care obține puterea caută, din reflex, conservarea acesteia pe termen cât mai lung. Altfel spus, puterea se obține cu mijloacele stângii liberale și se păstrează cu cele ale dreptei conservatoare.

Tot astfel, un întreprinzător la început de drum investește creativitate, muncă, pasiune în lupta cu giganții pieței în care a intrat și, dacă reușește intrarea, încearcă la rândul său să obțină o poziție dominantă, ideal monopolistă, și blocarea accesului altor challengeri pe piața respectivă. Mănânci sau ești mâncat.

Revenind. Votul democratic este, pretutindeni în lume, ecoul unei revoluții populare, încercarea de replicare a acesteia pentru eternitate. Chiar și la nivel simbolic, prin ieșirea oamenilor pe străzi, către secțiile de votare, scrutinurile electorale amintesc de momentul „revoluției primordiale”. În cazul României, a celei din 1989.

Același vot democratic reprezintă, prin geneza sa stângistă, sperietoarea grupării incumbante. Nimeni nu vrea să fie dat jos din post. Fapt pentru care fiecare rundă de alegeri este ținta unor iradieri menite să mențină lucrurile în forma actuală (măsuri populiste nesustenabile, schimbarea regulilor în timpul jocului, utilizarea rețelelor administrative și de forță pentru obținerea unui avantaj electoral). Statul urăște schimbarea, revoluțiile, deci alegerile. 

Urmărind de câțiva ani buni – mai mult de nevoie decât de voie – așezarea concetățenilor mei într-unul dintre cele două cadrane disponibile la noi (într-o democrație adevărată sunt mai multe), am remarcat confuzii teoretice grave la nivel de ideologie, discurs și acțiune.

Nu e vina lor. La noi, PCR a ocupat atâta vreme și cu atâta autoritate ambele cadrane încât, după căderea sa, am uitat să reașezăm fiecare ideologie la locul ei. Astfel încât orice filosofie politică non-comunistă a devenit automat de dreapta. Inclusiv – sau mai ales - liberalismul.

Să luăm un exemplu sonor din istoria imediată. Mișcarea pro-LGBT, considerată a fi una a dreptei, este stângistă prin definiție, având un caracter liberal-libertarianist și propunându-și să răstoarne un sistem de valori, legi și (pre)judecăți care tronează de secole. De partea cealaltă, susținătorii familiei tradițional-creștine (bărbat-femeie) pot fi acuzați de multe rele, dar în niciun caz nu pot fi numiți comuniști. Ei încearcă să păstreze lucrurile cum erau. Sunt conservatori și sunt de dreapta. Clinton vs. Trump.

Și alegerile prezidențiale din 2014 sau protestele de stradă din 2015 au stat sub semnul acestei confuzii, iar fenomenul conservatorizării unei mișcări revoluționare a fost imediat. Reformele promise au dispărut deîndată ce noii incumbanți s-au conectat la perfuziile puterii. Sistemul cel rău împotriva căruia fuseseră mobilizate masele a devenit tolerabil, dacă nu performant de-a binelea.

Să ne amintim în acest sens laudele pe care președintele în funcție, liberal la origine, le aduce instituțiilor de forță sau ezitarea miniștrilor în a sparge buboaiele sistemului (unii au preferat să demisioneze). Puterea e bună atunci când e la tine în mână și demonică atunci când o deține altul.

PSD-ul, la rândul său, a declanșat acțiuni liberal-stângiste atunci când i-a convenit (vezi referendumul din 2012), apoi a înhățat câte pârghii a putut și s-a luptat să le mențină până când o altă mișcare de stânga i le-a smuls din mâini.

Puterea corupe nu doar oamenii, ci și ideologiile.

Ce se întâmplă zilele acestea în contextul alegerilor locale ar fi amuzant dacă nu ar mărturisi, încă o dată, delirul în care ne aflăm. „Dacă câștigă PSD-ul o să avem un București de stânga!” scria pe Facebook un amic pe care nu-l pot acuza de incultură.

Incorect, dragul meu. PSD exersează puterea de 26 de ani într-o formă sau alta, timp în care s-a ancorat în substratul social, cultural, politic și economic al României. PSD a preluat, încetul cu încetul, discursul tuturor sub-curentelor conservatoare, de la tradiționalism la credință, de la capitalismul autohton la naționalism. Și astfel, cel puțin în lumina teoriei, a devenit un partid de dreapta aproape clasic. Nu unul bun, ci unul de dreapta. Așa zice busola.

USL - numită de unii o alianță contra naturii -  a fost o mișcare prin care PSD a folosit PNL ca post-combustie pentru spargerea zidului sonic, a liniei care separă cadranele. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi dispărut. Dar a făcut-o, s-a așezat comfortabil de-a dreapta, iar liberalismul românesc e astăzi încuiat în cala unei corăbii care se scufundă: PNL.

Cei care ies în stradă – la vot sau la revoluție – împotriva PSD trebuie să-și asume liberalismul, implicit stângismul. Ustură un pic, dar trece.

Cealaltă variantă e alunecarea spre o dreaptă radicală care a dat omenirii eroi pentru o zi și criminali pentru istorie. Aceștia din urmă sunt ușor de recunoscut: cred și afirmă că cine nu votează ca ei este un sub-om care nu merită să trăiască.