Cum am ales eu în al doilea război mondial.

Dumneavoastră, cei care locuiți în România, aveți ocazia de a alege, din când în când, poate prea des, pe cei care vă vor conduce. Eu nu îl am. Cea mai apropiată secție de votare de casa mea e la 740 de kilometri.

Nu mă pot bucura de privilegiul de a alege între, să zicem, Firea, Dan, Predoiu, Barbu, Severin și ceilalți candidați la fotoliul de primar general al Bucureștilor (fie-mi iertat că nu le țin minte numele tuturor). Imposibilitatea de a alege e o consecință a unei alte alegeri, pe care am făcut-o acum 7 ani. Îmi asum.

Dar omul, prin natura lui, atunci când nu are dileme își face. Când nu are de ales împarte fatalitatea în două, să-i umple ambele mâni, ambele urechi și ambii ochi. E de la creierul ăla cu două emisfere. Cred.

În lipsă de alegeri real time, când am câteva ore libere noaptea, pornesc un joc de strategie care reproduce conflicte din al doilea război mondial. În principiu, o fac ca să mă relaxez, în realitate, pentru că mă pune să fac o alegere. Și nu știu să o fac. Poate mă ajuți tu.

Imediat ce se încarcă, aplicația mă întreabă de partea cui vreau să joc: a Aliaților sau a Axei?

Să joc cu Axa e tentant, fiindcă aș lupta împotriva comunismului. Măcar în joacă să-i rup dinții lui Stalin și să opresc sovietizarea României și a întregii Europe de Est. Lăsând la o parte faptul că apreciez tehnologia germană, corectitudinea japoneză și mâncarea italiană.

Să joc cu Aliații iar e tentant, întrucât m-aș bate cu Hitler, cu nazismul, fascismul și antisemitismul. Nemaivorbind de simpatia pentru filmele americane, umorul britanic sau muzica franțuzească. Dar printre aliați se numără, la loc de seamă, criminala Uniune Sovietică.

Elimin perspectiva istorică, pe care eu o am, spre deosebire de cei implicați în deciziile de acum 7 decenii, și repun dilema pe curat. Nu știu cine a câștigat și cine a pierdut, sunt un șef de stat, am milioane de oameni în spate, dacă nu zeci de milioane, și sunt obligat să aleg între ăia și ăilalți.

Moment în care, ca un trișor, fac recurs din nou la cartea de istorie. Și îmi reamintesc că politica e de două feluri: cea romantică, bazată pe ideologii, și realpolitick-ul bazat pe analiza pragmatică a situației și pe șansele de victorie sau măcar de supraviețuire.

(În paranteză fie spus, e ironic că romanticii WWII au fost membrii Axei. SUA a intrat în război fiindcă a fost atacată, URSS la fel. La fel și Marea Britanie. Franța nici n-a prea apucat să lupte, prea multă doctrină Maginot. Faptul că Aliații nu au avut o ideologie comună s-a văzut imediat după sfârșitul conflictului. Ca efect de recul, Războiul Rece a fost ultra-ideologizat și din cauza asta continuă.)

Am jucat și cu nemții, și cu americanii, și cu rușii, și cu italienii. Am ajuns la porțile Moscovei (pe care am cucerit-o), am făcut praf defensiva lui Eisenhower în New York, am cucerit Berlinul, am luat Tobruk-ul, mi-am făcut toate damblalele.

Cu românii am reușit să câștig o singură misiune, în Balcani, și cam atât. Ei luptau bine, micuții, dar aveau un singur tanc. Care și ăla abia trăgea, că avea țeava înfundată cu ideologie.