Aş vrea să dau în judecată toate statele care-mi cer viză. A călători liber prin lume nu e un drept cetăţenesc, câştigat prin luptă. E un drept natural, al oricărei fiinţe vii. Din punct de vedere al libertăţii de mişcare, un om are mai puţine drepturi decât un pisoi. Ca să nu mai vorbim de cocori, rechini sau lăcuste.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului spune aşa:
Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.
A fi cetăţean nu e un drept. E mai degrabă o datorie, o constrângere, o condamnare la legitimarea actului artificial de a împărţi planeta în parcele. Am devenit cetăţeni ai unui stat prin naştere. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să fim români sau somalezi. Eram prea mici.
A fi cetăţean înseamnă a plăti taxe, a vota minciunile disponibile, a-ţi irosi viaţa sub dictaturi sau războaie. Un preţ cam mare pentru apartenenţa la o fantasmă numită "ţară".
Orice persoană are dreptul de circulaţie şi rezidenţă între graniţele unui stat.
Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta. Oare Dunărea e conştientă de statutul ei de graniţă politică? Ştie Prutul ce desparte? Creionul bont al lui Stalin încreţeşte scoarţa Terrei la o simplă trecere peste hartă?
Ce e un stat? O ogradă mare, înconjurată de garduri inexistente. De aici până aici e la mine, de aici până aici e la tine. Aşa au stabilit unii. Oameni, cu două mâini, două picioare, excepţionali doar prin lăcomie, aroganţă şi capacitatea de a minţi tot ce mişcă.
S-au dat multe răspunsuri la întrebarea "Ce ne deosebeşte de animale?". Nivelul de inteligenţă, inventivitatea, limbajul articulat. Hai să nu ne mai flatăm atâta.
Simţul proprietăţii e cel care defineşte rasa umană. Din toate cele vii, doar noi avem tembelismul de a crede că o bucată cât de mică a acestei lumi ne aparţine. Când de fapt nu e aşa. Nu avem drepturi nici măcar asupra celei mai mici grăunţe de nisip. Suntem nişte vizitatori. Venim, plecăm, Pământul rămâne aici. Nu ne-a aparţinut şi nu le va aparţine nici copiilor noştri. Îşi aparţine sieşi.
Omul e nomad prin natura sa. La fel ca tigrul, peştele sau cocorul. Se opreşte, se hrăneşte, se înmulţeşte şi pleacă mai departe înainte ca prezenţa lui să sece definitiv resursele pământului. Uitaţi-vă la ţigani, ultimii oameni liberi ai lumii. Au devenit o problemă în momentul în care au fost legaţi de un loc. Dar, din perspectiva legilor naturale, nu ţiganii sunt o problemă pentru UE, ci invers.
Migraţia continuă, din nevoia de echilibru. Cu sau fără vize, crimele transfrontaliere se întâmplă. Cu sau fără vize, africanii curg spre Europa bogată, europenii bogaţi caută downshifting în Asia, asiaticii visează la America, americanii îşi iau copiii şi se mută în Mexic. Cu sau fără graniţe, oamenii renunţă, încet-încet, la "dreptul de proprietate" asupra parcelei sterpe care nu-i mai poate hrăni, trupeşte sau sufleteşte.
Câţi ani din viaţă am investit ca să am şi câţi ca să fiu?
Postări
