Ultima oară m-am văzut cu Alin Totorean în august, la o terasă din centrul Capitalei. Când suntem amândoi în ţară simultan, ne întâlnim să mai stăm de vorbă. Asta se întâmplă odată pe an.
Abia se întorsese din Etiopia. Mi-a adus cadou două reviste Terra Magazin în care descria o parte din expediţie. Când a întins mâna să-mi dea o dedicaţie pe copertă, am văzut pe braţul drept o cicatrice urâtă.
- Eram în Etiopia. M-am trezit dimineaţa şi aveam tot muşchiul căzut. Am terminat expediţia cum am putut, m-am întors acasă şi m-am operat. O să fiu bine.
Îl ştiu pe om de 3 sau 4 ani. De câte ori pleacă undeva, mă aştept să aud că l-a mâncat un leu, că a picat într-o crevasă ori că a murit de sete printr-un deşert. Alin a traversat Atacama solitar, pe jos, cu un rucsac de 40 de kilograme în spate. În deşertul australian, a avut probleme, l-au luat cu elicopterul Salvării, l-au internat şi după o săptămână era înapoi. În India l-a muşcat un şarpe veninos. De-astea.
Acum câteva zile, aflu că Alin are cancer. Omul ăsta, voinic ca un cal, trăit toată viaţa prin munţi şi pustii, anternat să reziste la cele mai urâte condiţii, să doarmă în nisip şi să mănânce curmale o lună întreagă, e ameninţat de cea mai urâtă boală a civilizaţiei.
Îl sun. Vorbim jumătate de oră. Nu vrea să pară foarte afectat. Se duce zilnic la Fundeni, îşi face tratamentul, se întoarce acasă şi lucrează la următoarea expediţie. Chile, Peru, gheţari, sanie, barcă gonflabilă, Oceanul Pacific... Nu cere donaţii pentru medicamente şi medici. Ar vrea, în schimb, un sponsor pentru expediţia care urmează.
- Nu mă gândesc la boală, că mă îmbolnăvesc mai rău. Mă gândesc la expediţie. Mă gândesc la ce-o să fie după.
Mai multe informaţii aici.
Postări
