Nazgul

O să scriu de multe ori "bizar" şi "ciudat" în postul ăsta.

Am traversat peninsula de la Golful Thailandei la Marea Andaman, dar zici că am traversat pământul. Sau că am trecut printr-o gaură de vierme şi acum sunt în altă dimensiune.

Mai întâi, Satun. Un oraş foarte, foarte bizar, unde strada principală e pustie, de zici că a murit toată lumea. Dar pe străzile lăturalnice e o forfotă măruntă şi dementă, de furnici fanatice. Nu pot să-mi imaginez de unde vin toţi oamenii ăia şi unde se duc într-un oraş atât de mic, cu atât de puţine case. Şi de ce toţi evită centrul şi strada principală de parcă ar purta vreun blestem.

Pe urmă, Ko Lipe. Trebuia să stau două zile, am stat 5. E o insulă ciudată, cu multă frumuseţe la vedere şi multă tristeţe ascunsă de ochii plajei, după palmieri. Aici, oamenii cred că arborii şi pietrele au fiecare zeul lor. Şi nu-i ajută la nimic. Mi s-au întâmplat multe lucruri bizare pe insula aia, dacă m-aş apuca să le povestesc aţi zice că dau in ficţiune.



Ieri am fost într-un alt loc bizar. Nu frumos, nu spectaculos, ci bizar. M-a făcut să mă simt ca şi cum Marea Evacuare a început, toţi oamenii se îmbarcă pe nave spaţiale pentru a părăsi Pământul, iar eu urmează să rămân singur aici. M-am întors la Satun noaptea, conducând printr-o pădure ciudată de mangrove. Ieşea abur din pământ ca nicăieri până acum. Când am ajuns, nu mai aveam nici benzină şi nici nervi.

Iar azi - ciudăţenia ciudăţeniilor. Cu o lună în urmă am avut un vis: se făcea că cineva, nu mai ştiu cine, îmi povestea despre un loc secret. Aveam harta cu mine (nici când dorm n-o las din mână), aşa că am reuşit să visez şi locaţia aproximativă. Ştiu că sună ciudat, dar chiar aşa a fost. Ca în "The Beach".

Azi am găsit locul. Este exact ca în vis şi se află chiar în zona pe care mi-o indicase personajul. L-am găsit fără nicio intenţie, urmând un indicator spre un nume care nu-mi spunea absolut nimic. Vă spun o chestie: plajele cu nisip negru sunt de o mie de ori mai frumoase decât cele cu nisip alb.

Peste astea, sentimentul ciudat că suntem împreună pe o insulă şi că o pasăre a morţii zboară pe deasupra noastră înşfăcând, din când în când, pe câte unul din noi. Azi l-a înşfăcat pe Mile. Poate mâine e rândul meu. Zboară din ce în ce mai aproape.

Nici nu ştiu ce să fac: să mă minunez sau să plâng?