Menu

22 decembrie 2011

22 decembrie 2011

Acea revoluție nu s-a terminat și nici nu dă semne că se va termina vreodată.

Iată-ne, tot niște tineri, tot într-o piață, tot mulți și tot sătui. Am venit să schimbăm ceva. Gloanțele zboară în jurul nostru sau prin noi. Nu știm cine a tras atunci, nici cine trage acum nu știm. Teroriștii s-au schimbat, au rămas gloanțele.

Inevitabil, câte unul cade lovit de glonț și câte altul îl ridică în spate, pleacă și nu se mai întoarce. Doi dintr-un foc. Ceilalți rămânem în picioare și lăsăm sângele să curgă, doar doar s-or sătura lipitorile și s-or desprinde. Altă strategie n-am avut, nici acum, nici atunci, niciodată. Dar și lipitorile, ca și teroriștii, se schimbă. Când una se umflă, o alta se montează în locul ei și trage și trage.

Bâlbâitul s-a dus, dar bâlbâiala lui ne-a luat ostatic ADN-ul și face ce vrea din noi. Suntem în stradă și luptăm împotriva unui dușman difuz, pierdut în ceața de cuvinte și imagini care se bâlbâie răspicat, asurzitor. În lipsa de dușmani, ne bâlbâim chiorâș unul la altul, ca niște găini gazate. N-oi fi tu dușmanul ăla? N-o fi tu? Jos tu!

Jos tu! Jos tu!

7 decembrie 2011

Ză Zen


Orice s-ar întâmpla, nu e bine să te enervezi. Important e să rămâi calm, liniștit. De ce să te enervezi? Nu-ți face bine să te enervezi, deloc nu-ți face bine. Îți face rău, să știi. Îți face rău sa te enervezi, mai mult rău îți face. Nu mai zic că îi dă satisfacție ăluia care a vrut sa te enerveze. Enervarea ta ii da apa la moară să te enerveze și mai tare. Să te enerveze până ajungi un car de nervi, până la culmea nervozității. Stai calm, stai liniștit, trage aer în piept. Enervarea nu e bună. La ce-ți folosește să te enervezi? Parcă rezolvi ceva dacă te enervezi. Nu, dragă, dacă te enervezi nu rezolvi nimic și pe urmă te enervezi mai tare. De-aia zic să nu te enervezi, să nu te lași enervat, să stai calm.

Ei, na, uite că te-ai enervat. Adică eu te învăț de bine, te învăț să nu te enervezi, și tu te enervezi? Pe mine te enervezi? Tocmai pe mine ți-ai găsit să te enervezi? Și de ce te-ai enervat, mă rog? Te-am enervat eu cu ceva? Cu ce te-am enervat? Te-am enervat că ți-am zis să nu te enervezi, că enervarea nu îți face bine? Să știi că nu-mi dă nicio satisfacție faptul că te-ai enervat. Mie personal nu-mi place să enervez lumea. Mie-mi plac oamenii calmi, liniștiți, care nu se enervează aiurea. Tu te-ai enervat aiurea și acum îți verși nervii pe mine. Ți-am zis că nu-ți face bine să te enervezi. Îți face rău. De-aia zic: nu te enerva! CALMEAZĂ-TE!!!

Așa, dragă.

7 octombrie 2011

3 octombrie 2011

Câteva note în plus la Imnul Naţional



Andrei Pleşu lansa săptămâna trecută o analiză a raportului dintre mesajul imnului "Deşteaptă-te, române!" şi aspiraţiile actuale ale naţiunii cu acelaşi nume. 


"Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru." zice textul, iar adorabila paranteză stă mărturie că domnul Pleşu şi-a asumat specificităţile tranziţiei de la cititor la user.


Astăzi, ziarul "Adevărul" preia şi dezvoltă ideea, într-o manieră uşor campaniardă. Încă o aripă de fluture pentru încă un tsunami de patriotism majuscular pe internet.  "PE TINE TE REPREZINTA ACEST IMN...?" sau "VOTEAZA PENTRU CA NOUL IMN SA FIE..." sau "NE-AM SATURAT SA..." Pe coama valului, surfing politic.  


Anii electorali şi cei pre-electorali par a fi cei mai propice pentru dezhumarea unor teme, cauze, idei, soluţii. Roşia Montană, monarhia, Constituţia, Garda de Fier, imnul de stat şi cetera. Pentru cazul de faţă, istoria va consemna că totul a început de la Marcel Pavel.


Indiscutabil, România are nevoie de un branding intern. Prin asta nu înţeleg campanii de genul "Vizitaţi Litoralul", ci o regândire a capacităţilor, valorilor şi misiunii acestei întreprinderi numite România. Imnul de stat e un vehicul esenţial pentru inseminarea unui sens comun în mentalul naţiunii. Însă "Deşteaptă-te, Române" nu e cea mai fericită mantră pentru un popor care, cel puţin formal, se îndreaptă spre mântuirea comunitară.


De câte ori aud sau mă gândesc la imn, îmi apar în minte două imagini, despărţite de o baricadă: Răzvan Raţ de o parte şi un super-atacant francez, olandez sau italian de cealaltă. 


E injust să ne cântăm frustrările şi setea de sânge în faţa bieţilor cocoşi galici, a portocalelor mecanice şi a mâncătorilor de broaşte, mai ales că primii şi ultimii ne sunt fraţi de gintă, cu precădere de la paşopt încoace.


Aş păstra "Deşteaptă-te, române!" doar pentru confruntările sportive cu selecţionatele Imperiului Otoman, URSS sau Austro-Ungariei, în cazul în care tragerea la sorţi pentru preliminariile EURO 2016 ne vor acorda aceste revanşe istorice.


Încă o concesie şi ultima. Imnul actual ar putea fi intonat la finalul fiecărei înfrângeri, indiferent de adversar. Nu poţi să cânţi "Deşteaptă-te, române!" decât din poziţia culcat pe spate, călcat pe faţă şi te las pe tine să continui aliteraţia. Da. Aşteptăm învingătorii să iasă din stadion şi ne punem pe cântat, cu lacrimi în barbă şi iarbă-ntre dinţi. Revedem înregistrarea înainte de meciul următor, ori niciodată.


Apoi, dacă tot o fi să-l schimbăm, hai să găsim un imn pentru toţi care trăiesc în sau prin ţara asta, români de alte etnii, limbi şi culturi. Mâine-poimâine se fac 100 de ani de la Marea Unire. Să construim noua Românie pe o nouă duşmănie. Pe o rivalitate modernă, în pas cu paradigma secolului 21, pe o inamiciţie de sorginte energetică, tehnologică, financiară. Asta ar trebui turnat în ghiers şi intonat înainte de ora de dirigenţie.


Pentru că, dacă există în "Deşteaptă-te, Române" o idee integratoare care funcţionează la toate nivelurile societăţii,  aceea este obsesia pentru duşmani şi moartea acestora. 

9 septembrie 2011

Primul doisprezece

Portar: Cioran (Paris Saint-Germain)

Fundaşi: Eliade (F.C. Porto), Brâncuşi (Paris Saint-Germain), Ionesco (Paris Saint-Germain), Enescu (Paris Saint-Germain)

Mijlocaşi: Coandă (Arsenal), Arafat (F.C. Târgu Mureş), Constantin Lăcătuşu (fără echipă)

Atacanţi: Năstase (Paris Saint-Germain), Comăneci (LA Galaxy), Hagi (Viitorul Constanţa)

Antrenor: Victor Piţurcă.

8 septembrie 2011

Sfatul 1 şi sfatul 2




1. Cum să scapi de cei care vor să-ţi dea sfaturi:

Tu îi zici: După ce a aflat că am leucemie la esofag, soţia m-a părăsit pentru un şiit budhist cu care şi-a înfiinţat un club de yoga în Tibetul indian. Dacă nu fac rost de 47.999 de euro, peste 14 ore mor. Ce să fac? Dă-mi un sfat.

El îţi zice: Arrrgggghhh! Băi, e complicat, chiar nu ştiu ce să-ţi zic. Pun pe twitter. Încerc. Îţi dau un semn în două zile să-ţi zic ce-am rezolvat.

2. Cum să scapi de cei care pretind că vor sfaturi de la tine:

Tu îi zici: Extraordinar. E fix cum spui. Ai mare dreptate.

El îi zice: Vezi, fă?

3 septembrie 2011

Două mii de ani uncia



Au pus cupolă de aur în locul umbrei de măslin şi coroană de aur în locul sfinţeniei. Au gonit harul şi i-au pus aurul în loc.

Şi-n locul frumuseţii tot aur au pus. Cercei pentru urechi surde şi galbeni pentru ochi orbi. Coliere pe gâturi fără cântec, inele pe degete neharnice, brăţări pe încheieturi nemângâietoare au pus. În locul iubirii, aur au pus. 

În loc de adevăr şi de nădejde aur au pus. În loc de ieri au pus azi, în loc de azi au pus mâine, în loc de mâine au pus aur. Aur în loc de spovedanie şi în loc de rugăciune.

Au îmbrăcat morţii în aur şi gropile cu aur le-a astupat şi n-a mai plâns nimeni. Au cinstit fiecare vis răposat cu o statuie de aur. În colivii de aur au pus păsările doborâte cu gloanţe de aur. Cu lanţuri de aur au ţinut cerul să nu plece.

Aur în loc de tu, aur în loc de eu, aur mamă, aur tată, aur pământ, aur apă şi aur aer. Mere de aur, peştişori de aur şi copii de aur, goluri de aur, globuri de aur, nisipuri de aur. Nisipuri de aur.

Lasă-i să sape, sunt pe drumul cel bun.


20 august 2011

Paradoxul minorităţii

Pentru ca o minoritate să fie considerată şi respectată ca atare, ea trebuie să fie compusă dintr-un număr mare de indivizi. Deci până la urmă, şi baletul acesta ipocrit al drepturile minoritarilor se joacă tot pe muzica majorităţii. Iar minorităţile puţin numeroase sunt discriminate în favoarea minorităţilor numeroase, a minorităţilor majoritare. Toate se închid, până la urmă, în dreptul la vot. Minoritari, înmulţiţi-vă.


16 august 2011

Am promis.















Au trecut 500 de zile de când am plecat şi uite că n-am murit. De fapt, în afară de furnica aia zburătoare, era să nu mă omoare nimic, după cum urmează:
În 500 de zile am văzut 16 şerpi. Dintre care trei în Thailanda, doi în Indonezia şi 11 în România, la Histria. Demontăm astfel mitul viperelor de la Histria: 
“Domnule dragă, dacă erau vipere – aşa cum scrie pe internet -, puneam un semn de atenţionare, că nu suntem nebuni.”
Nu sunt vipere. Sunt şerpi de apă, majoritatea pui. Cât despre celelalte cinci târâtoare, că alea ne sâsâie, am putea nota doi şerpi de cocotier  aproape inofensivi, un şarpe ofensiv al cărui nume nu îl ştiu, dar era prea vizibil ca să fi călcat pe el, unul mic pe care ni l-a adus motanul în casă acum trei seri şi încă unul pe care nu sunt sigur dacă l-am văzut personal sau mi l-a văzut Elena.
Malaria se mai uită şi la om. Am mers de 7, 8, 9 ori în zone afectate de malarie şi am luat pastile  - asta ştiu sigur – de doar două ori. E drept, mai simt nişte friguri din când în când, şi-atunci opresc aerul condiţionat.

7 iulie 2011

De ce să iubim ţiganii

Pentru caii lor, pentru muzica lor şi pentru că au geniul călătoriilor. Pentru curajul lor de a lua lumea în piept, pentru puterea lor de a se adapta la orice mediu. Pentru că stilul lor de viaţă, atât de agasant pentru noi, e în primul rând o manifestare a iubirii de libertate. 

Pentru că ţiganii nu luptă cu noi, ci cu uitarea noastră. Uitarea stării de libertate şi a instinctului de supravieţuire, a auto-încarcerării noastre într-un spaţiu mărunt şi comfortably numb, ţiganii ne sfidează stilul de viaţă, îşi fac case mai mari ca ale noastre pentru a nu locui în ele, îşi fac partide pentru a nu se duce la vot, îşi cer drepturile de cetăţeni ai ţării doar pentru a putea pleca în altă parte cu un zâmbet aprins în colţul gurii. 

Pentru că ţiganii nu luptă cu noi, ci cu sistemul. Sistemul care, deşi ne promite libertate de n-o putem duce, ne vrea previzibili, numărabili, controlabili, taxabili şi labili. Cât timp mărşăluim pe loc în curtea sistemului, nomazii care trec prin faţa porţii în căruţe colorate ne inspiră silă şi, fireşte, frică. Dar după ce descoperim amăgirea, ne luăm un cal, o scripcă şi o tălpăşiţă şi devenim, la rândul nostru, ţigani. Nomazi. Fii risipitori ai societăţii-mamă. Neintegraţi.

Să iubim ţiganii pentru că florile, cântecele, zorzoanele lor, ireverenţa lor faţă de lacăte, siguranţă şi proprietate, superstiţiile şi vrăjile lor, glasurile lor care sună a praf de drum şi a roată de căruţă, ne amintesc că Pământul continuă să se învârtă, chiar dacă de la noi se simte altfel. 

Un copil care nu mai e obraznic nu mai e copil.