Andrei Pleşu lansa săptămâna trecută o analiză a raportului dintre mesajul imnului "Deşteaptă-te, române!" şi aspiraţiile actuale ale naţiunii cu acelaşi nume.
"Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru." zice textul, iar adorabila paranteză stă mărturie că domnul Pleşu şi-a asumat specificităţile tranziţiei de la cititor la user.
Astăzi, ziarul "Adevărul" preia şi dezvoltă ideea, într-o manieră uşor campaniardă. Încă o aripă de fluture pentru încă un tsunami de patriotism majuscular pe internet. "PE TINE TE REPREZINTA ACEST IMN...?" sau "VOTEAZA PENTRU CA NOUL IMN SA FIE..." sau "NE-AM SATURAT SA..." Pe coama valului, surfing politic.
Anii electorali şi cei pre-electorali par a fi cei mai propice pentru dezhumarea unor teme, cauze, idei, soluţii. Roşia Montană, monarhia, Constituţia, Garda de Fier, imnul de stat şi cetera. Pentru cazul de faţă, istoria va consemna că totul a început de la Marcel Pavel.
Indiscutabil, România are nevoie de un branding intern. Prin asta nu înţeleg campanii de genul "Vizitaţi Litoralul", ci o regândire a capacităţilor, valorilor şi misiunii acestei întreprinderi numite România. Imnul de stat e un vehicul esenţial pentru inseminarea unui sens comun în mentalul naţiunii. Însă "Deşteaptă-te, Române" nu e cea mai fericită mantră pentru un popor care, cel puţin formal, se îndreaptă spre mântuirea comunitară.
De câte ori aud sau mă gândesc la imn, îmi apar în minte două imagini, despărţite de o baricadă: Răzvan Raţ de o parte şi un super-atacant francez, olandez sau italian de cealaltă.
E injust să ne cântăm frustrările şi setea de sânge în faţa bieţilor cocoşi galici, a portocalelor mecanice şi a mâncătorilor de broaşte, mai ales că primii şi ultimii ne sunt fraţi de gintă, cu precădere de la paşopt încoace.
Aş păstra "Deşteaptă-te, române!" doar pentru confruntările sportive cu selecţionatele Imperiului Otoman, URSS sau Austro-Ungariei, în cazul în care tragerea la sorţi pentru preliminariile EURO 2016 ne vor acorda aceste revanşe istorice.
Încă o concesie şi ultima. Imnul actual ar putea fi intonat la finalul fiecărei înfrângeri, indiferent de adversar. Nu poţi să cânţi "Deşteaptă-te, române!" decât din poziţia culcat pe spate, călcat pe faţă şi te las pe tine să continui aliteraţia. Da. Aşteptăm învingătorii să iasă din stadion şi ne punem pe cântat, cu lacrimi în barbă şi iarbă-ntre dinţi. Revedem înregistrarea înainte de meciul următor, ori niciodată.
Apoi, dacă tot o fi să-l schimbăm, hai să găsim un imn pentru toţi care trăiesc în sau prin ţara asta, români de alte etnii, limbi şi culturi. Mâine-poimâine se fac 100 de ani de la Marea Unire. Să construim noua Românie pe o nouă duşmănie. Pe o rivalitate modernă, în pas cu paradigma secolului 21, pe o inamiciţie de sorginte energetică, tehnologică, financiară. Asta ar trebui turnat în ghiers şi intonat înainte de ora de dirigenţie.
Pentru că, dacă există în "Deşteaptă-te, Române" o idee integratoare care funcţionează la toate nivelurile societăţii, aceea este obsesia pentru duşmani şi moartea acestora.
Postări
