O sa pun aici un foarte scurt rezumat al povestii, urmand ca descrierea completa a turei s-o fac un pic mai tarziu pe AmazingRace (promit!)
Azi ce e? Vineri. Deci marti am plecat cu barca si mai adanc pe rau si am ajuns la longhouse-ul Ruma Melaban. Nota: un longhouse este un tip de cladire-comunitate specifica triburilor Iban traitoare in Sarawak, Borneo. Asa cum le spune si numele, sunt niste case luuuuuungi, cu multe usi, iar in spatele fiecarei usi e un "apartament" in care traiesc in medie 10 persoane.
La Ruma Mebalan erau 100 de usi locuite, ceea ce il transforma intr-o adevarata metropola a locului. Tocmai de aceea, asa cum o sa vedeti, podeaua verandei comune (care functioneaza si ca cerdac si ca spatiu comunitar) este pardosita cu faianta. Guvernul a considerat ca asta i-ar ajuta pe Ibani. E, din fericire, singurul loc in care clasica podea de lemn a fost inlocuita. Ma rog, hai sa revenim la chef.
Din spusele domnului Suran, capetenia de la Ruma Melaban, eu si Bogdan suntem primii "orang putih" (albi) care i-au vizitat vreodata. Tind sa nu cred, desi ca sa ajungi pana acolo e destul de greu. Ma rog, nici nu conteaza foarte tare. Cert e ca s-a adunat absolut toata lumea sa savureze rarisimul eveniment.
Am impartit dulciuri, creioane si caiete la copii (le luaseram din Limbang cu o zi inainte). Iar celor mari, conform traditiei, le-am daruit cateva sticle de Langkaw, faimosul rachiu de orez cu care Ibanii - ca niste buni crestini ce sunt - iubesc sa se cinsteasca. Am sezut frumos pe pardoseala acoperita cu rogojini si am ciocnit. Cand bei cu Ibanii, cand dai noroc trebuie sa urli lung si tare "Uuuuuuuuu-Haaaaaaaaaaaa!". Cu cat mai lung si mai tare, cu atat mai apreciat. Asta ca sa stiti, ca poate fi folositor.
Dupa ce-am terminat sticlele noastre, le-au adus ei pe-ale lor. Si dupa ce le-am terminat pe-ale lor, am mai cumparat noi un rand de la carciumarul satului. Printr-un "rand" se inteleg 12 sticle de un litru (lume multa).
Pe acest fond, Ibanii din Ruma Melaban - printre care se numarau si cativa batrani fosti vanatori de capete - au decis sa ne ofere un program artistic traditional, pe numele sau Ngajat. Zicand acestea, la un semn al capeteniei, toti cei care stiau pasii si cantecele au tulit-o in case sa-si scoata din lazi straiele populare. Femeile au adus instrumentele - 4 tipuri de percutii - iar barbatii au aparut imbracati sumar, salbatic si colorat, cu palarii impanate si sabii la brau. Dupa cum se poate vedea si din imagini.
Domnul din imagine e un fost head hunter (si o fosta capetenie a satului). Tatuajele in forma de flori semnaleaza ca purtatorul e un mare razboinic, cu rang de general in ierarhia Iban. Tatuajul de pe gat e semnul distinctiv al head-hunterilor. Multi dintre ei au luptat in WW2 impotriva japonezilor, pe care-i hacuiau fara mila prin jungla din Borneo.
Inca un rand.
Oricat m-am tinut de tare, la un moment dat n-am mai scapat si a trebuit sa incerc si eu rachiul, insotit de traditionalul "uuuuu-haaaaaa". Bauturica nu e rea deloc. Bogdan a descris-o ca avand gustului unui "Chardonnay cald"
Dupa ce-au cantat si dansat aproape doua ore - fiecare cantec si dans fiind insotite de o portie zdravana de rachiu - am crezut ca s-a terminat. Am incercat sa cantam si noi la Gong si la toba, dar ritmul - desi aparent simplu - nu ne-a iesit nici sa-l pici cu ceara. Avea ceva pe care nu puteai pune mana. In fine, cand ne pregateam sa ne ducem inapoi in satul nostru, Joe ne-a anuntat ca, in conformitate cu traditia, trebuia sa dansam si noi Ngajat-ul. Si iata-l pe Florescu oligarhul fiind infasat, impanat si trimis in mijlocul vanatorilor de capete sa-si exercite talentul.
Trebuie sa admit ca pasii, fiind grei si contorsionati, nu mi-au iesit.
Am dat-o exclusiv din atitudine.
(unde esti, tu, Radu G?)
Postări
