Domnul Phon vindea banana cu 5 baht bucata. Atâta costa, atâta plăteai, nu existau discuţii. Domnul Phon lua banii, îi băga în buzunarul şorţului, tu luai banana şi-ţi vedeai de drum.
Apoi au apărut backpackerii. Cum citiseră în Lonely Planet că un călător adevărat negociază totul la sânge, backpackerii au insistat să ia banana cu 2 baht bucata. N-a mers. Au renunţat. Nu pentru că banana era scumpă, ci pentru că nu concepeau să plătească pe ea atât cât face. Asia nu e Europa. Bananele au început să se storcoşească pe tarabă. Alungau clienţii şi atrăgeau insectele.
Prin roiul de muşte care-l înconjurase, o idee îşi făcu loc spre capul derutatului nostru negustor: Phon, ce-ar fi să scumpeşti tu banana?
Şi astfel rate card-ul bananei ajunse la 10 bath. Backpackerul veni, o negocie cu pricepere, lăsă doar 5 baht în şorţul domnului Phon şi plecă la drum cu banana în mână. Pe fond, nimic nu se schimbase. Încă.
Adevărata şi ireversibila scumpire a bananei s-a consemnat în ziua în care un bărbat chel dar bărbos opri în faţa tarabei domnului Phon şi întrebă într-o engleză cu accent rusesc:
- Cât costă banana?
- 10 baht
- Poftim 10 baht. Dă-mi banana.
Postări
0 pareri:
Trimiteți un comentariu