15 ianuarie 2010

Vorbeşte mareea



E un hobby recent, cu accente emo şi îi rog pe noii cititori să nu se supere. Cei vechi sunt învăţaţi cu depresivele.

Există mai multe tipuri de maree. Semidiurne, diurne, lunare şi semilunare (sau de sizigii). Nu ştiu de la şcoală, am citit pe Wikipedia. Ei, astea două, ultimele, lunara şi aia de sizigii, aduc o grămadă de gunoi la mal.

Noul hobby, noul joc, constă din a merge pe plajă şi a vedea ce noutăţi a mai adus mareea din lumea civilizată. Ca şi cum n-aş şti ce se mai întâmplă pe lume. Citirea în gunoi. Deşeomanţie.

De obicei, noutăţile sunt vechi. Pungi originale 7-11. Capace. Tampoane. Scutece. Flacoane de şampon. Sticle de bere şi sticle de-alea mici de Red Bull pe care nu le găseşti în Europa şi sticle de SangSom. Le desfac, caut, ascult, auz: "you have zero new messages in the bottle".

Dar azi am aflat lucruri noi. Mareea a adus un mâner de baston, o pedală de bicicletă şi un biberon gol. Nu apucasem să citesc ştirile pe net. Nu ştiam ce s-a întâmplat în ultimele 12 ore. Dacă se sfârşise lumea? Apucă-te şi citeşte semnele.

Un mâner de baston, o pedală de bicicletă şi un biberon gol. 3 generaţii care s-au sfârşit aproape simultan în urma unui cataclism. Bâtrânul alerga în baston pe strada din marele oraş, fugărit de valul seismic. Valul ajunge primul, bătrânul mai apucă să-şi vadă doar moartea cu ochii, se pogoară în baston, acesta se rupe. Mânerul e dus de valuri în larg. Bătrânul moare într-un surfing involuntar şi indecent la vârsta lui. Ultima imagine pe care o vede este

Fiul lui, pedalând turbat la bicicletă. Pentru că sunt prin tradiţie oameni săraci, nu şi-au permis un scuter. Fiul pedalează. Pe ghidon, soţia şi pruncul. Fiul priveşte în urmă şi îşi vede bătrânul tată pierind în acel surfing indecent.

De ce nu l-am ascultat? De ce nu m-am căsătorit mai devreme? N-o să apuce să joace cricket cu nepoţelul lui. Mon e fată.

După moartea bătrânului, soţia şi pruncul au devenit mai grei. Atârnă cât tot neamul, cât toate generaţiile de oameni săraci care s-au târât din leat în leat care cu bicicleta, care în baston. Şi valul ucigaş se apropie. I se rupe lui, valului, e tânăr şi n-are ascendenţă. Un cutremur nu ţine loc de istorie.

Tatăl smuceşte bicicleta pe o străduţă lăturalnică, de fapt o alee între sediile a două bănci internaţionale. În acest ultim efort, o pedală se rupe şi mai bine aşa. Valul letal îi prinsese deja din urma şi, dacă nu i-ar fi aruncat pedala de bicicletă s-o mestece, i-ar fi mestecat pe ei de vii. Străzile principale se inundă cu apă sărată. Peşti coloraţi se amestecă printre diamante, hamburgeri, autoturisme Toyota şi iPoduri Nano.

- Am scăpat. Am scăpat. Am scăpat.
- Şi biberonul lu asta mică?
- Nu ştiu.
- Du-te şi caută-l.
- Mă duc să-l caut pe batrânu.
- Dacă-l găseşti, să nu-i spui că Mon e fată.
- Bine, nu-i spun.

15 pareri:

Bogdan spunea...

acum de abia imi dau seama ca ai stofa de scriitor. mi-a placut !

Anonim spunea...

Nerivi spunea.............
e cu hopi end imi place
poc sa dorm linistit

Anonim spunea...

Cum să îţi spun?!? Deşeomant sau... cum?! Ce postare tristă... Pe bune acum... Mon e fată...
Luli

Vladimir spunea...

Nu-i depresiv, e realist, invaluit de o imaginatie ce anunta un stil propriu. Mi-a placut, continua!

Anonim spunea...

parca ar fi epilogul la tidal wave...

Anonim spunea...

Depresiv, intr-adevar. Nasoale tragediile astea pe care le simti de atat de aproape... Noroc ca esti pe-acolo si poti da o mana de ajutor. Sunt convins ca asta si faci, si nu o arzi aiurea toata ziua gandindu-te la cat esti tu de tare pt ca ti-ai luat o vacanta prelungita.

Anonim spunea...

Salutari din Dubai, Bradut! Ma bucur s-ajung la blogul tau (un prieten a postat pe Facebook articolul celor de la Hotnews si asa am aflat de tine). Felicitari! Pentru tot! Numai bine, Rita

Mile Carpenisan spunea...

Trist text ....dar superb scris

Anonim spunea...

Scuze, BRADUT.. ti-am lasat link, apoi mi-am dat seama ca nu se lasa link-uri, ia uite ce scria fata asta prin 2008:

"Moartea are ochii albaştri?
Ada CODĂU

Într-una din zilele din viitorul nu foarte îndepărtat vom păşi printre cadavre fără ca măcar să facem gestul de a ne pune o mână la ochi, fără a mai trăi sau, cel puţin, mima sentimente de milă, de groază, de frică. Ca nişte statuete din gheaţă, perfect zămislite de vreun artist super extra post modernist futurist, ne vom criogena emoţiile, slăbiciunile, temerile.

Vom fi (ce trist!) mai tari decât piatra şi ne vom cenzura până la dispariţie memoria identitară. Vom pierde cipul umanităţii noastre, având grijă să

ne conservăm, aşa cum trebuie, imaginea publică, statutul de „oameni civilizaţi” ai secolului XXI.

Şi-au cumpărat nişte CD-uri cu Lenny Kravitz, au fost la un concert Buena Vista Social Club, au văzut un documentar cu Edith Piaf, au stat la coadă la pop corn şi s-au uns cu ulei de nucă de cocos. După plimbarea prin mall, că doar ploua cu reduceri, cu promoţii, cu chilipiruri, s-au dus la plajă, undeva în sudul Italiei, la vest de Napoli. Aici, dezgoliţi de ultimele fâşii din ceea ce bunicii noştri numeau omenie, câţiva italieni au lăsat soarele să-i înghită în plăcerea fără de margini a unei zile petrecute la plajă. La doar câţiva metri de ei, două fetiţe, două ţigăncuşe, zăceau lipsite de suflare, de viaţă, de tot ce au însemnat pentru ele visele, şi aşa destul de puţine, ale unor copilării chinuite. Nu pot să nu-mi imaginez: ce-or fi crezut, ce-or fi simţit atunci când apa le-a furat, dreptul de a merge mai departe?

Or fi fost albaştri ochii lor? Or fi întins mânuţele spre oameni-fiare care nu mai dau nici măcar doi bani pe cei de lângă ei?

Cadavrele a două minore de etnie romă stăteau întinse, pe o plajă din Torregaveta (Italia), în aşteptarea autorităţilor. Şi, lângă ele, urmaşii nelegitimi ai civilizaţiei, ai spiritualităţii, stăteau tolăniţi pe nisip, băltind în imensele, scârboasele, impardonabilele lor nepăsări. Mă tot întreb, de când am citit despre acest eveniment, în care dintre dimineţile lumii ne-am trezit despuiaţi de noi înşine? Când am uitat să plângem, când ne-am lepădat de regrete, de dileme, de frământări?
Ca marcă înregistrată, moarte vinde. Păcat! Autorităţile italiene ar putea să facă economie de tuş, să nu-i mai amprenteze pe romi. În ritmul în care ceilalţi ascultă, fără încetare, la căştile din urechi „Life will go on”, nu văd de ce omenirea s-ar opri din mers „doar” pentru că doi copii au murit înecaţi în apa mării. Sper însă ca moartea, ca marcă înregistrată, să dea faliment, iar noi, ceilalţi, „jmecherii” zilei, să nu ne lovim prea tare atunci când ne vom dezgheţa. Or fi fost albaştri ochii lor?"

Scrie la un ziar, mi-am adus aminte de text cand l-am citit pe al tau care, apropos, e beton!!!

larisa spunea...

ce bine ca auzi, ca vezi, ca simti, desi simti ca un orb, vezi ca un surd...

cria spunea...

o nota de realism care ne spune inca o data ca exista viata dincolo de net. si moarte.

imaginatia e si ea o arta, nu doar cititul in gunoaie ;)

Antoaneta spunea...

Si nu demult, în Haiti...
Mi-a placut.

gura ialomitei spunea...

nu stiu ce faceai tu ca publicitar. mizeriile astea de spoturi pentru retarzi care se dau la tv? felicitari ca ai plecat.iti bateai joc de talentul tau si era pacat de Dumnezeu. pune mana si scrie.

comanu spunea...

sucar sahib.

Unknown spunea...

Alta data scriai mai bine...