Menu

3 septembrie 2011

Două mii de ani uncia



Au pus cupolă de aur în locul umbrei de măslin şi coroană de aur în locul sfinţeniei. Au gonit harul şi i-au pus aurul în loc.

Şi-n locul frumuseţii tot aur au pus. Cercei pentru urechi surde şi galbeni pentru ochi orbi. Coliere pe gâturi fără cântec, inele pe degete neharnice, brăţări pe încheieturi nemângâietoare au pus. În locul iubirii, aur au pus. 

În loc de adevăr şi de nădejde aur au pus. În loc de ieri au pus azi, în loc de azi au pus mâine, în loc de mâine au pus aur. Aur în loc de spovedanie şi în loc de rugăciune.

Au îmbrăcat morţii în aur şi gropile cu aur le-a astupat şi n-a mai plâns nimeni. Au cinstit fiecare vis răposat cu o statuie de aur. În colivii de aur au pus păsările doborâte cu gloanţe de aur. Cu lanţuri de aur au ţinut cerul să nu plece.

Aur în loc de tu, aur în loc de eu, aur mamă, aur tată, aur pământ, aur apă şi aur aer. Mere de aur, peştişori de aur şi copii de aur, goluri de aur, globuri de aur, nisipuri de aur. Nisipuri de aur.

Lasă-i să sape, sunt pe drumul cel bun.


20 august 2011

Paradoxul minorităţii

Pentru ca o minoritate să fie considerată şi respectată ca atare, ea trebuie să fie compusă dintr-un număr mare de indivizi. Deci până la urmă, şi baletul acesta ipocrit al drepturile minoritarilor se joacă tot pe muzica majorităţii. Iar minorităţile puţin numeroase sunt discriminate în favoarea minorităţilor numeroase, a minorităţilor majoritare. Toate se închid, până la urmă, în dreptul la vot. Minoritari, înmulţiţi-vă.


16 august 2011

Am promis.















Au trecut 500 de zile de când am plecat şi uite că n-am murit. De fapt, în afară de furnica aia zburătoare, era să nu mă omoare nimic, după cum urmează:
În 500 de zile am văzut 16 şerpi. Dintre care trei în Thailanda, doi în Indonezia şi 11 în România, la Histria. Demontăm astfel mitul viperelor de la Histria: 
“Domnule dragă, dacă erau vipere – aşa cum scrie pe internet -, puneam un semn de atenţionare, că nu suntem nebuni.”
Nu sunt vipere. Sunt şerpi de apă, majoritatea pui. Cât despre celelalte cinci târâtoare, că alea ne sâsâie, am putea nota doi şerpi de cocotier  aproape inofensivi, un şarpe ofensiv al cărui nume nu îl ştiu, dar era prea vizibil ca să fi călcat pe el, unul mic pe care ni l-a adus motanul în casă acum trei seri şi încă unul pe care nu sunt sigur dacă l-am văzut personal sau mi l-a văzut Elena.
Malaria se mai uită şi la om. Am mers de 7, 8, 9 ori în zone afectate de malarie şi am luat pastile  - asta ştiu sigur – de doar două ori. E drept, mai simt nişte friguri din când în când, şi-atunci opresc aerul condiţionat.

7 iulie 2011

De ce să iubim ţiganii

Pentru caii lor, pentru muzica lor şi pentru că au geniul călătoriilor. Pentru curajul lor de a lua lumea în piept, pentru puterea lor de a se adapta la orice mediu. Pentru că stilul lor de viaţă, atât de agasant pentru noi, e în primul rând o manifestare a iubirii de libertate. 

Pentru că ţiganii nu luptă cu noi, ci cu uitarea noastră. Uitarea stării de libertate şi a instinctului de supravieţuire, a auto-încarcerării noastre într-un spaţiu mărunt şi comfortably numb, ţiganii ne sfidează stilul de viaţă, îşi fac case mai mari ca ale noastre pentru a nu locui în ele, îşi fac partide pentru a nu se duce la vot, îşi cer drepturile de cetăţeni ai ţării doar pentru a putea pleca în altă parte cu un zâmbet aprins în colţul gurii. 

Pentru că ţiganii nu luptă cu noi, ci cu sistemul. Sistemul care, deşi ne promite libertate de n-o putem duce, ne vrea previzibili, numărabili, controlabili, taxabili şi labili. Cât timp mărşăluim pe loc în curtea sistemului, nomazii care trec prin faţa porţii în căruţe colorate ne inspiră silă şi, fireşte, frică. Dar după ce descoperim amăgirea, ne luăm un cal, o scripcă şi o tălpăşiţă şi devenim, la rândul nostru, ţigani. Nomazi. Fii risipitori ai societăţii-mamă. Neintegraţi.

Să iubim ţiganii pentru că florile, cântecele, zorzoanele lor, ireverenţa lor faţă de lacăte, siguranţă şi proprietate, superstiţiile şi vrăjile lor, glasurile lor care sună a praf de drum şi a roată de căruţă, ne amintesc că Pământul continuă să se învârtă, chiar dacă de la noi se simte altfel. 

Un copil care nu mai e obraznic nu mai e copil.

29 iunie 2011

28 iunie 2011

Promit

Gata, gata, promit că scriu. Mai la prima mână, mai pe genunchi, dar scriu. Promit.

UPDATE: nu puot.

17 iunie 2011

Şi-au dorit mai mult victoria

Jurnalismul, aşa cum îl definim noi, cei care l-am practicat şi/sau învăţat la şcoală, n-a murit. Se uită la meci.

În timp ce "Marea presă", ziarele generaliste, quality, legendele publicisticii româneşti de dinainte şi de după Revoluţie se dizolvă în acidul propriilor secreţii, jurnalismul şi jurnaliştii care nu vor neapărat contracte de consultanţă şi slujbe de purtător de cuvânt îşi văd de treabă într-o zonă mai puţin serioasă: presa sportivă.

Băieţii care, insuficient de talentaţi ca să scrie pe politic, economic sau social, se autodeportau în derizoria gazetărie sportivă, băieţii condamnaţi la deplasări friguroase cu miros de coji de seminţe, băieţii care nu puteau exprima nicio idee dacă nu fusese deja exprimată şi consacrată în glosarul de clişee al breslei, aceşti băieţi nu au precupeţit niciun efort şi şi-au adjudecat cele trei puncte puse în joc.


Investigaţia

Presa sportivă - prin echipa GSP condusă de Cătălin Tolontan - se face vinovată de cel mai amplu, mai coerent şi mai tenace demers investigativ din presa română a ultimelor două decenii: cazul Ridzi. Dacă presa e câinele de pază al democraţiei, GSP-ul s-a purtat ca un pittbull. A stat cu colţii înfipţi în hoţ indiferent câte sprayuri paralizante i s-au descărcat în ochi. Fără ancheta GSP, cutia Pandorei PDL s-ar fi deschis mai târziu sau niciodată. Cu câte procente ar fi fost mai curat Traian Băsescu fără povestea "2 Mai"?

Stilul

În ciuda faptului că e populată de netalentaţii breslei, presa sportivă se bucură de prezenţa celor mai activi stilişti ai jurnalismului românesc. Maeştrii Radu Cosaşu şi Tudor Octavian, (ca să nu mai vorbim de infinitul Fănuş Neagu) au cui lăsa moştenire cuferele de cuvinte : Radu Naum, Cătălin Tolontan (când nu e pittbull), Adrian Georgescu, Radu Banciu, Maria Andrieş exorcizează o limbă română pe care colegii lor talentaţi o tratează ca pe-o păpuşă voodoo. I-aş trece în lista exorciştilor şi pe Felix Drăghici, Mihai Mironică, Adrian Soare, Adrian Fetecău şi Costi Mocanu (când nu e pittbull), ale căror sclipiri stilistice sunt cu atât mai lăudabile cu cât se petrec în timp real, sub presiunea live-ului.

Inovaţia

Gazeta şi Prosport sunt de departe cele mai inovative publicaţii româneşti, cu un plus pentru echipa GSP. Cele două ziare de sport au înţeles primele necesitatea unei punţi între print şi online, diferenţele de public şi de consum al informaţiei între cele două canale, au simţit primii că hârtia pierde teren în faţa digitalului, că jurnalismul viitorului înseamnă multimedia, au adoptat noi tehnologii, unele exotice (GSP 3D), altele perfect lucide (iPad). Într-un meci care părea pierdut - şi pentru mulţi el s-a pierdut deja - jurnaliştii sportivi au ieşit la joc şi au început să înscrie. Nu doar pentru ei, ci pentru întreaga breaslă.

Situaţia presei româneşti de azi seamănă amuzant de mult cu situaţia fotbalului românesc. Echipele quality se sufocă sub propriile branduri, pe care sunt incapabile să le mai susţină, în timp ce echipe obscure de băieţi muncitori se bat pentru primele trei locuri. Oţelul Galaţi, FC Vaslui, FC Timişoara, acesta a fost podiumul ultimului campionat (nu mă întreba de Unirea, că încep să plâng.)

Explicaţii pentru performanţa presei sportive. Păcat că n-am nişte statistici de la DSP, ca Vochin.

Concurenţă reală. Gazeta şi ProSport trăiesc din ce produc. Se bat ca chiorii pentru cotă de piaţă. Fără mănuşi, fără plase de siguranţă. Fără miliardele lui tati. Fără altă agendă decât profitul. Mor sau trăiesc.

Cultura lucrului în echipă. Fiind învăţaţi de mici că n-au har de la natură, jurnaliştii sportivi au înţeles că trebuie să paseze între ei, să alerge mai mult şi să-şi ajute colegii. Plus că, prin natura meseriei, au văzut mai mulţi învingători şi mai mulţi învinşi decât un cetăţean obişnuit. Şi au văzut şi multe, multe reluări.

Reguli. Când mingea trece de tuşă, e aut. Când fruntea atinge linia de finish, e medalie de aur. Când bila a intrat în buzunar, a intrat. Jurnaliştii sportivi operează cu regulile sportului despre care scriu. Trăiesc în reguli şi regulamente. Li se impune din start o limită a subiectivităţii, limită de care colegii lor s-au deposedat. Presa generalistă joacă un fotbal fără echipă, fără reguli şi, de când cu noii patroni, fără minge.

Andrei Vochin: "A fost offside la golul doi"
Andreea Pora: "Dumneata vorbeşti, care lucrezi pentru Dan Voiculescu?"

Hai, ai noştri!

14 mai 2011

11 mai 2011

Adevărul caută sponsori

Cumpărăm minciuni de toţi banii şi aşteptăm gratis adevărul. 

Nu cred că e loc de indignări în speţa Adevărul--McCann-TOTB. În niciun caz de indignări pe motiv de neatârnare a presei. Situaţia frizează tragedia, pentru că fiecare parte implicată are dreptatea ei. TOTB a scris ce-a vrut, conform (presupun) unei înţelegeri prealabile cu Adevărul. Adevărul a încetat colaborarea când a vrut, iar de aici încolo e treaba lui Csibi Magor dacă apelează sau nu la instanţă. McCann a făcut ce-a considerat de cuviinţă, şi anume să pună un vârf de bocanc pe un furnizor media, fie din prudenţă/proactivitate, fie la un semnal dat de client (n-aş exclude varianta). 

Mihai Trandafir, te-am prins, vrăjitoarelor.

Mihai Trandafir - cu care am avut în trecut câteva discuţii telefonice mai mult sau mai puţin cordiale "pe partea economică" - nu trebuie transformat în vrăjitoarea cea rea care ia independenţa presei şi o zvârle în fiertură. Mihai a procedat conform regulilor ghetto-capitalismului românesc, în care nu poţi să fii şi om şi om de succes. Scuzele lui Bogdan Enoiu sunt doar o acţiune inteligentă menită să închidă subiectul, pe care toate părţile îl doresc închis. 

TOTB va câştiga şi mai multă notorietate în publicul soft-anti-sistem pe care îl urmăreşte. Adevărul şi McCann au creat bazele unei colaborări sănătoase pentru viitor, că şi le-au pus pe masă, şi le-au măsurat şi le-au ieşit aproximativ egale. Coca-Cola va scăpa de criza de imagine care, altfel, risca să îi scadă drastic vânzările în rândul bicicliştilor băutori de ceai verde şi apă Evian. Excelent jucat, felicitări tuturor.

Un epilaj, o ciorbă de burtă, un adevăr.

Acum două săptămâni, Simona Tache a trebuit să se apere de atacul unui cititor fidel care o acuza că face prea multă reclamă. Protestatarul avea un punct de vedere pe undeva corect pentru poziţia lui, argumentat picant şi inteligent, dar omul respectiv trebuie să înţeleagă că nu poţi să afli ADEVĂRUL de la oameni pe care nu dai doi lei, la propriu.

A, da, îi admiri, îi apreciezi şi îi citeşti zi de zi, dar asta nu le plăteşte nici măcar factura la internet. Într-o ţară în care se plătesc taxe şi pe apa de ploaie, tu vrei ca adevărul să-ţi vină moca, de parcă jurnaliştii şi mărturisitorii ar fi sponsorizaţi de Biserica Ortodoxă Română direct din FSD, Fondul Special al lui Dumnezeu.

Adevărul e un serviciu, la fel ca o masă bună sau un epilaj. Cineva trebuie să muncească pentru a-l produce. Şi, pe lângă muncă, e nevoie de mijloace fixe şi de materii prime: telefon, calculator, aparat de fotografiat, deplasări, opţional mâncare şi apă. Mai e nevoie şi de timp, de mult timp, că un furnizor de adevăr nu traduce articole şi nu publică toate zvonurile. Cei care reuşesc să scrie în fiecare zi remixează piese vechi.

Dragul meu prieten, nu avem niciun drept să discutăm despre moguli, tonomate şi vătafi media atâta vreme cât noi nu i-am cumpăra adevărului nici măcar un pachet de ţigări. Ştiu că s-au scumpit, dar la fel s-au scumpit şi iPhoanele, cursurile de tango sau vacanţele în străinătate de care nu ne putem lipsi. 

O idee moartă

I-am propus acum câteva luni unui prieten cu blog de top 10 ideea unei platforme online cu plată, care să funcţioneze pe sistemul televiziunii prin cablu. Adică un pachet basic cu 30 de bloguri generaliste (politică, economie, social, divertisment), plus pachete opţionale pe interese: sport, culinare, sănătate, maşini, filme, călătorii, bursă, tehnologie, etc.


Cititorul ar plăti prin SMS câţiva euro pe lună - cât să mai rămână şi pentru bloggeri după ce telecomul şi-a luat jumătate şi statul un sfert - şi ar avea acces la câteva zeci de bloguri ai căror autori sunt măcar parţial independenţi din punct de vedere financiar. La fiecare trei luni, clientul - adică cititorul, nu sponsorul cel rău - ar putea cere ca un blog să fie scos din pachet, altul să fie adăugat şi aşa mai departe. Ca pe vremea când ziarele aveau abonaţi. Întreabă-ţi bunicii, că părinţii s-au informat deja prea mult de la ProTV.

Sigur, modelul nu e perfect - şi nici nu voi intra aici în detaliile perfecţionării lui - dar avea un caz de  liberalism economic mai curat decât ce-avem acum, aşteptând adevărul de la Patriciu şi realitatea de la Vântu, stropite din belşug cu Coca-Cola, Ariel şi Maggie, secretul gustului. 

Prietenul mi-a ascultat politicos propunerea şi mi-a răspuns: "Nu, mă, nu e pentru mine. Eu fac bani când scriu advertoriale. 600 de euro pe lună, uneori 1000. Nu renunţ la asta. Fă tu." 

I-am înţeles punctul de vedere şi n-am mai insistat pe idee, din trei motive:
1. Că n-am alt prieten între bloggerii de top.
2. Că aveam avion într-o săptămână.
2. Că prietenul ăsta strânge bani ca să se mute în Thailanda sau similar.

Mâine dimineaţa, cum ajungi la birou, convoacă toţi colegii şi spune-le adevărul. Ce crezi tu despre fiecare dintre ei, despre firmă, despre şefi, despre acţionari. Spune-le adevărul şi clienţilor firmei, şi soţului sau soţiei, spune-le tot adevărul părinţilor şi prietenilor tăi, vecinilor, poliţiştilor, doctorilor, ospătarilor. Fă asta, iubitorule de adevăr.

Adevărul e scump, foarte scump, cel mai scump. 13,99 RON. Cât trei sticle de Coca-Cola 2 litri dacă profiţi de super-oferta celor de la Clever!

2 mai 2011

36 de ani pentru dragoste.

Ce bine-ar fi să cădem cu toţii de acord asupra datei morţii noastre, cu CC la Dumnezeu.

Luăm statisticile şi zicem: fraţilor, conform UE, trăim în medie 71 de ani, bărbaţii şi 73, femeile. Ca să nu discriminăm pe nimeni, hai să murim la 72 de ani, imediat după petrecerea aniversară. Sau chiar în timpul ei, dacă tot aţi acceptat invitaţia.

Am salva o mulţime de copii, de tineri şi de părinţi în floarea vârstei. Am salva şi o grămadă de timp, de şocuri, de logistici pripite, de cruci făcute peste noapte, de ploi care nu ajută grâul să crească.

N-ar mai fi nevoie nici de cancer, nici de accidente cerebrale sau auto. Am şti cât avem de trăit şi nu ne-am mai întreba "câţi ani ai?", ci "cât mai ai?". Ne-am trăi vieţile onest, fără să încercăm să furăm cântarul. N-am mai fi nevoiţi să amânăm la nesfârşit bătrâneţea. Numărul de bis-uri ar fi trecut clar pe afişul concertului. Nu ne-am mai pierde răbdarea, nici speranţa, pentru că n-am mai avea nevoie de ele. Ce linişte ar fi în noi.

Dacă am vrea ca unul dintre noi să trăiască mai mult şi să împingă viaţa copiilor şi nepoţilor mai departe, i-am dona o parte din timpurile noastre egale. 15 minute pentru chitarist, 80 de zile pentru profesoara de română, 3 luni pentru doamna doctor, 36 de ani pentru dragoste.