26 mai 2016

Ce-ți trebuie ca să cânți la chitară. În afară de chitară.

Ca să cânţi la chitară nu-ţi trebuie un profesor, ci un cântec și un om care să te asculte.

După o jumătate de viaţă în care n-am atins o coardă - mai încet, băieţi, că se aud hăhăielile până aici - acum două luni am cumpărat-o pe Clara. O chitară neagră de 70 de euro, cu coarde de oţel.

Când am dat-o jos din cuiul magazinului am ştiut, am fost sigur că o să cânt la ea curând. Prea multe cântece aşteptau în minte (spuse el atingându-şi inima). Unul trebuia să ţâşnească.

Vecinul meu Moiko, un finlandez blând şi cărunt, m-a văzut când mă întorceam de la Thong Sala.

- Ha! Până la urmă ţi-ai luat chitară. Să vii pe la mine să te învăţ.

Moiko e un virtuoz. Miercurea seara, la Omega Bar, se aşează pe scăunelul lui de plastic şi ţine hangul oricui, indiferent ce ar cânta, de la blues la muzică tribală mongolă. Acum o lună a adormit pe scăunel în timp ce cânta, dar mâinile lui au lucrat în continuare.

Nu m-am dus la el să mă înveţe. Era prea bun ca să îl irosesc. La maeştri te duci atunci când ai întrebări pe care nu le poţi răspunde singur.

Îmi bâzâia în cap de mulți ani un cântec mai puțin cunoscut al lui Paul McCartney, Put it There. Mi-aș fi dorit mult să știu să-l cânt. Cu el am început. În primele două săptămâni n-am făcut muzică, ci sânge, pentru că - toți chitariștii o spun - trebuie să ți se întărească buricele degetelor.

În răstimpul ăsta, printre grimase de durere, am reușit să învăț pozițiile pentru acordurile de bază: Do, Sol, Mi minor, La minor, Re. Fa-ul nu mi-a ieșit nici atunci și nu-mi iese nici acum. La fel și si bemolul. La fel și Put it There, căruia i-am dibuit acordurile, nu și ciupitura corectă. Ăsta e deja alt meșteșug.

După cele două săptămâni reușeam să fac relativ repede translația între un acord și altul, dar mă frustra faptul că nu pot cânta nimic fără să mă uit la note. Nu mă lăutărisem îndeajuns încât să fac progresiile din minte și să ghicesc acordul potrivit după ureche. Prietenii mei puteau: le ziceai un cântec și, chiar dacă nu aveau tabulatura în față, reușeau să-l însăileze din auz și bun simț.

Cumva, tot exercițiul și toată truda se adunaseră în mine și, într-o dimineață, m-am trezit că pot s-o fac și pe asta. Am luat chitara cu mine lângă cafea și, fără să mă uit la note, m-am acompaniat la un cântec pe care nu îl studiasem.

Acum, dacă-mi dai o melodie cât de cât simplă, sunt capabil să-ți țin isonul. Mă strică lenea, altfel până astăzi cântam jazz. Și degetele astea scurte care nu-s bune decât pe tastaturi.

Să cânți la chitară e mult mai ușor decât crezi. Îți trebuie o chitară, burice întărite, nițică perseverență dar, înainte de orice, un cântec pe care să vrei să-l cânți și un om care să vrea să te asculte. Eu am învățat să cânt de la Paul McCartney și de la Elena.

1 pareri:

mihai covaciu spunea...

...aprobi sau nu aprobi ?... http://mcscrib.blogspot.ro/2016/08/imnul-la-chitara.html