22 decembrie 2011

Acea revoluție nu s-a terminat și nici nu dă semne că se va termina vreodată.

Iată-ne, tot niște tineri, tot într-o piață, tot mulți și tot sătui. Am venit să schimbăm ceva. Gloanțele zboară în jurul nostru sau prin noi. Nu știm cine a tras atunci, nici cine trage acum nu știm. Teroriștii s-au schimbat, au rămas gloanțele.

Inevitabil, câte unul cade lovit de glonț și câte altul îl ridică în spate, pleacă și nu se mai întoarce. Doi dintr-un foc. Ceilalți rămânem în picioare și lăsăm sângele să curgă, doar doar s-or sătura lipitorile și s-or desprinde. Altă strategie n-am avut, nici acum, nici atunci, niciodată. Dar și lipitorile, ca și teroriștii, se schimbă. Când una se umflă, o alta se montează în locul ei și trage și trage.

Bâlbâitul s-a dus, dar bâlbâiala lui ne-a luat ostatic ADN-ul și face ce vrea din noi. Suntem în stradă și luptăm împotriva unui dușman difuz, pierdut în ceața de cuvinte și imagini care se bâlbâie răspicat, asurzitor. În lipsa de dușmani, ne bâlbâim chiorâș unul la altul, ca niște găini gazate. N-oi fi tu dușmanul ăla? N-o fi tu? Jos tu!

Jos tu! Jos tu!