Welcome

Foto: Andrei Iliescu

Să mă prezint. Sunt un prost. Un prost bâtă. Un prost şi un superficial, un prost şi un ignorant. Promoţie. N-aş fi ajuns niciodată în halul ăsta dacă aş fi stat naibii acasă, în Bucureştiul binecunoscut. Dar n-am stat. Iar prostia mea a început să se întindă, cuprinzând în expansionismul său jumătate din planetă. În următorul cincinal preconizez că va face incojurul lumii.

Totul a început, fireşte, la Balchik, într-o vacanţă scurtă şi tomnatică după o despărţire definitivă. O combinaţie unică de singurătate depresivă, castel regal, vin ieftin şi copii din miez de noapte a generat un scurt-circuit din care nu aveam să-mi mai revin vreodată. Pentru prima dată în viaţă o carte a ridicat din umeri la întrebările mele. Acolo, pe plaja rece cu prundiş, cartea şi-a declinat competenţa. “Întreabă lumea. Eu nu ştiu mai multe”. Am început să pun întrebări în stânga şi în dreapta. Întrebări prosteşti, năuce, de om care aleargă pe drum în direcţia opusă destinaţiei, de mesean care comandă mai întâi desertul, îşi strică foamea şi lasă friptura neatinsă în farfurie. Am primit răspunsuri. Răspunsuri ca nişte nisipuri mişcătoare, ca nişte doze de drog care te aruncă, unul câte unul, într-o dependenţă ireversibilă. În cazul meu, în prostie fără frontiere.

Bulgaria mi-a ridicat nişte întrebări majore despre ţara mea. La început, retorice, de turist frustrat. Apoi, au început să sape la temelia adevărului pe care îl ştiam. Atâtea asemănări de fond şi atâtea diferenţe de formă. La un moment dat, am ajuns să mă cred bulgar. Imi place imnul lor de mor şi lăcrimez când îl aud.

La Helios, oraşul antic care se crede că ar fi fost capitala legendarului rege Dromichete, credeam că am găsit un răspuns. Mai aveam puţin şi dansam hora pe tumulii împrăştiaţi la 20 de kilometri sud de Dunăre. Dar ce să vezi, totul era doar o speculaţie. Helios e un fel de Atlantidă. Există 5 teorii majore referitoare la adevăratul amplasament al respectivei capitale. Am reţinut Hârşova.

Am coborât spre Veliko Târnovo în ideea unor weekenduri plăcute şi lipsite de întrebări, dar n-am făcut decât să anexez şi vechea capitală a ţarilor bulgari la imperiul ignoranţei mele. Bisericile din Arbanassi, care nu difereau cu nimic la exterior de casele localnicilor, ascundeau mai multe taine pe care mi-a fost cu neputinţă să le dezleg. Poveşti cu turci porniţi la vânătoare de creştini, poveşti cu pictori greci duşi cu pluta care zugrăviseră pe pereţii bisericilor imagini ale lui Platon şi Socrate, semnele zodiacului şi alegorii cu iz de bestiar.

Asta m-a trimis în Turcia. La Kapadokia am aflat atâtea lucruri încât mi-am dat seama că nu ştiu absolut nimic. Minunea geologică, cei 3 vulcani şi cei 3 sfinţi, bazele conceptului de Sfântă Treime, tradiţia creşterii cailor, prigoana continuă a creştinilor (la 1500 de kilometri distanţă de Veliko Târnovo), dinastia selgiucizilor, toponime cu sufixe hitite, Bizanţ, cruciade, Damasc, Alepo si Ierusalim, sufism şi dervishi. O intersecţie a o mie de drumuri. Am alergat încolo şi încoace turbat, câte puţin pe fiecare drum, să văd unde duce. Dar toate erau lungi, incredibil de lungi şi, după prima curbă mă întorceam la intersecţie şi-l începeam pe următorul.

Dervişii m-au trimis naibii la Konya, unde urmau alte bifurcaţii. Un drum ducea către Estul Africii, unde ritualurile sufite sunt practicate de o mie de ani. Un altul cotea către vechea Persie, ţara de origine a lui Mevlana Rumi dar şi a lui Mani. Un alt drum şedea priponit de un deal şi mă lua peste picior; era drumul lui Nastratin Hodgea. Şi altele, şi altele. Am mers mai departe pe calea cruciaţilor, care mi se părea cât de cât o alegere obiectivă deşi nu agream întrutotul motivaţiile şi practicile înaintemergătorilor mei. Ca să ajung la Antiohia, să aud aramaică pe străzile în pantă din oraşul vechi, să râcâi cu talpa ruinele unui mare port roman şi să latru ca un câine la lună spre muntele jumătate turc, jumătate sirian, pentru care nu aveam nici viză nici cultură generală.

De-aici lucrurile s-au rostogolit tot mai repede. A început să mă intereseze superficial Islamul, am petrecut un Hari Raya (corespondentul malay al lui Eid ul-Fitr, sfârşitul Ramadanului) printre musulmanii malaezieni, ceea ce m-a dus, fireşte la înţelegerea faptului că nu ştiu nimic despre junglă şi orangutani. Căutând răspunsul m-am întors la Islam pentru că Filipinele erau aproape şi grupul Abu Sayaf teroriza toată regiunea Mindanao şi pe diverii de la Sipadan. Fireşte, nici despre diving nu ştiam nimic. Încercând să aflu ceva am ajuns în Papua, unde trăsăturile şi muzica m-au anunţat că nu mai sunt în Asia, ci în Pacific.

Aşa am ajuns să îl citesc pe Paul Theroux şi să nu ştiu nimic despre Căpitanul Cook, Abel Tasman, Terra Australis, comerţul cu perle. În Rarotonga l-am cunoscut pe urmaşul al lui Fletcher Chrisian, infamul protagonist al revoltei de pe Bounty şi au început să mă intereseze poveştile mării, piraţii şi corăbiile, despre care în continuare nu ştiu nimic. Balenele din Tonga mi-au reamintit că habar nu am despre viaţa marină, lucru care m-a trimis în Sulawesi dar nu pentru scufundări, ci pentru un ritual funerar fără seamăn pe lume. Însă oamenii care‑l oficiau aveau seamăn, mai exact semeni, 3000 de kilometri mai la vest, in Sumatra, pe lângă lacul Toba, unde se vorbeşte o limbă din care ştiu doar două cuvinte şi oricum mi-ar fi imposibil să învăţ mai multe pentru că nu există cărţi.

Pe logica geografică am urcat Oceanul Indian spre fantomaticele insule Laccadive despre care – măcar aici am o scuză – se ştiu în general foarte puţine. Aici am aflat de la un petrolist despre arhipelagul Los Roques din Venezuela şi, vizitându-l, am realizat că nu ştiam o boabă spaniolă şi că aveam mai multe cunoştinţe despre Pluto decât despre viaţa adevărată din exotica Americă de Sud. Am vizitat un sanctuar de broaşte ţestoase – iar viaţă marină??? – şi m-am trezit făcând acelaşi lucru înapoi în Malaezia (de fapt, nu înţelegeam ce fac), prilej cu care am aruncat la coş bruma de informaţii pe care o deţineam în legătură cu triburile trăitoare în junglă, cu vânătorii de capete şi canibali, precum şi cu resorturile reale ale expansiunii Islamului în Asia de Sud-Est. Subiect care, în clipa în care l-am atins, m-a pocnit peste nas cu un portulan vechi conform căruia, dacă voiam să obţin şi cel mai mic răspuns, ar fi trebuit să bat lumea cu pixul în mână din Mali până în Bali, aşa cum făcuse Ibn Batuta cu 900 de ani înainte, fără avion.

Acesta e doar scheletul, schiţa, draftul imperiului prostiei mele. Imperiul alimentat de o conştiinţă a ignoranţei de care m-aş fi putut feri atât de uşor. Când voi începe să pun carne pe el, să adaug culori, să construiesc şosele şi străduţe între A, B, C şi Z, voi deveni cu siguranţă omul cu cea mai mare prostie din lume. Welcome to my world.