Să mori rănit din dragoste de pizză

Vine Cristi aseară, zice:
- Mergi să mâncăm o pizza la Genni?
- Merg. Luaţi-o voi înainte, vă prind din urmă.
Mai bine ziceam "nu".

Închid laptopul, cobor, dau să bag piciorul în sandală, simt că mă ciupeşte ceva. Scutur piciorul, mă încalţ. Peste 5 minute, când intru la Genni, mă mânca tot corpul.

- Ţânţari? întreabă Ioana
- Nu, m-a ciupit iar o blestemată de-aia de furnica înaripată. Am mai păţit-o odată în Krabi, m-am umplut de băşicuţe.
- Eşti alergic la ciupituri de insecte?
- Aşa s-ar părea.
- Vezi că nu e de glumă, intervine Cristi. Îl ştiu pe un tip care a făcut stop cardiac de la o gâză de-asta.
- Nici o grijă, v-am zis, mi s-a mai întâmplat. Mă mănâncă şi mă băşic, da' n-am nici pe naiba.

M-am întors la căsuţă, mi-am pus un film şi m-am scărpinat. Mi se umflaseră picioarele şi obrajii. Nu prea eram în regulă. Vine iar Cristi.

- Cum te simţi?
- Mmmai bine.
- Bine pe dracu. Ţi s-a îngroşat şi vocea. Hai la spital acum.
- Nu merg.
- Ba mergi.
- Bine.

Nu ştiu ce alergie oi avea şi nici ce soi de furnică o fi fost aia, dar pe drumul până la spital am murit de frig pe motoretă. Erau 25 de grade şi mie îmi tremura ghidonul în mâini. Mai frig ca-n Bucureşti, aşa se simţea.

La Koh Pha Ngan hospital mi-au luat tensiunea, pulsul şi temperatura. Erau ok. Mi-au făcut o injecţie cu antihistaminice, mi-au dat două tipuri de buline şi un unguent pentru acasă.

- If you feel nausea, if you feel you cannot breath, you come back.

Pe drumul spre casă, lui Cristi i s-a terminat benzina. L-a sunat pe Andrei, care a fugit până la bebzinărie şi a venit după noi în pădure cu o sticlă de gazolină. Între timp, pe mine mă luase o mare ameţeală şi parcă şi o uşoară senzaţie de vomă.

- Mă, mie dacă mi se face mai rău de atât nu sunt în stare să mă întorc la spital pe frigul ăsta. Hai înapoi.

Am expus doctoriţei noile simptome.

- OK. You stay here tonight, we take care of you. It's safer.

Băieţii s-au dus acasă. Sora medicală mi-a administrat o injecţie, apoi încă una, încă una, nu se mai oprea. Am început să râd. În total, 6. Apoi m-au transferat în salon. Fac recensământul: o mamă cu un copil de 4 ani, o mamă şi un tată cu un copil de 3, o mamă cu o fetiţă de 12 şi doi bărbaţi în vârstă.

Am cerut o pătură în plus, să-mi opresc cumva tremuriciul. Copilul cu doi părinţi plângea urât de tot, unul dintre bătrâni sforăia îngrozitor, aparatele piuiau la fiecare 15 secunde (am numărat). Cu toate astea, am reuşit să adorm. M-a mai trezit asistenta de două ori. Prima oară pentru încă o rundă de injecţii, a doua oară ca să iau o pastilă.

Dimineaţa, când am deschis ochii, cei mai mulţi pacienţi plecaseră. Rămăseseră fata de 12 ani şi copilul plângăcios. Care a început să urle iar, că voia ta-su să-i dea de mâncare. Uşa din spatele salonului era deschisă şi dădea spre o pădure de palmieri, era frumos şi soare şi, în sfârşit, era cald. Mă simţeam ca un rănit în războiul din Vietnam.

M-am ridicat în capul oaselor. Asistenta m-a văzut imediat şi a venit la mine.

- Pot să plec?
- Cum vă simţiţi?
- Foarte bine acum.
- Semnaţi hârtiile astea, vă rog.

Am semnat, am plătit (25 de euro pentru toată distracţia).
Nu mai mănânc pizza.