Acasă

Prima vizită la Urziceni. Doar muzica îmi mai ţinea de cald.

Am fost acasă. A fost frig. Am evitat să ies din apartament. De-aia nici n-am apucat să mă văd cu toţi prietenii dragi. Mi-era pur şi simplu, groază să ies în stradă şi să mă apuc să scot maşina din zăpadă. Taxiuri pe Câmpineanu nu vin. Aşa cum nu veneau nici în Drumul Taberei şi în niciun alt cartier unde am locuit. Deci de-aia nu ne-am văzut.


Chiar că.

M-am dus de 3 ori la Urziceni la mama. Insuficient. Tot e bine că a văzut că-s întreg şi că par sănătos şi aproape fericit. Sper că s-a mai liniştit. Totuşi, "Când te întorci de tot, Brăduţ mamă?"



Bineînţeles că, a doua zi după ce-am ajuns, mi-am găsit maşina lovită în parcare. Unu' dăduse cu spatele şi, cumva, îmi smulsese pe jumătate tăbliţa de înmatriculare din suport. Am pus-o la loc nu atât pentru că ar fi căzut de tot, ci ca să scap de amabilii care mă claxonau la semafor "Domnu, vă cade numărul".


La ieşirea din Samui Airport. Bucurie mare.

Drumul înapoi spre insulă a fost mai scurt decât cel spre Bucureşti. Doar 25 de ore door to door. De data asta, pe segmentul Bucureşti - Istanbul am zburat cu Turkish. Fără întârziere. Restul drumului, impecabil şi obositor.

Ioana şi Cristi m-au aşteptat cu braţele deschise: "Scapă-ne de pisici!"
Alea mici au crescut corespunzător, vânează şoareci şi şopârle şi au făcut caca în hainele lui Cristi, proaspăt aduse de la spălat. Mama lor e din nou gravidă, cu acelaşi motan alb răpănos. Vin pe-acasă doar să mănânce. Cică să mai faci pisici.

Diana a plecat înapoi în România (business issues, ceva). Au mai fost nişte români pe-aici, au plecat, au venit alţii. În rest, nimic.

Nu ştiu mă întorc, mamă. Cât mai târziu, sper.